Bruma ( remembering Sei Shonagon, 3 )

* Prima brumă, a doua brumă, a treia brumă...
* Bruma care face colinele lui noiembrie pişcoturi rostogolite prin zahăr
* Bruma aşezată în grădină peste trandafiri îngheţaţi şi peste peţiolurile frunzelor groase de nuc ( şi mai hazliu mi se pare că acestea din urmă tot cu gândul la foietajele unei baclavale mă duc )
* Bruma care se lasă seara deasupra buştenilor căzuţi la pământ într-o pădure pustie
* Bruma din calendarele vechi
* Bruma de pe gulerul unui cojoc alb, uitat noaptea afară
* Bruma din cuiburile goale ale păsărilor
* Bruma de pe pervaz
* Bruma ca iarba, dacă o vezi printre degete roşii, abur îngust de cafea şi bocanci îmblăniţi
* Bruma din care auzi ţipete înalte de păsări, şi mereu îţi vine să crezi că sunt corbi
* Bruma pe care îţi vine s-o mângâi.

Hiaturi

Experienţa este cea care ştie că a-le-e este mostra cea mai eligibilă când trebuie să predai hiatul la clasa a cincea; nu le arăţi doar " două vocale alăturate rostite în silabe diferite ", ci şi o alee - despre care tot pe baze empirice ar fi de spus că avem cu toţii tendinţa să credem că ascunde la capăt carusele şi tobogane măiastre din a căror muzică a dispărut pe vecie amintirea semivocalelor.
Ceea ce deconcertează însă întotdeauna puştimea, şi pe bună dreptate, este motivul pentru care aceste două vocale alăturate trebuie să se despartă. Încercând să ies din încurcătură, nu am găsit contrapondere mai potrivită decât po-e-tul, ştiindu-l oricând predispus la îmbrăţişare, fie ea şi a unei alei. Aşa că am rotunjit ani de-a rândul itinerarii jalonate de vocale care urmau cursul a-le-ii, pe care se plimba un po-et, purtând la butonieră a-za-le-e, neavând altceva de făcut decât să îngâne o me-lo-pe-e.
Şi totuşi, cu toate măsurile mele de precauţie, într-un an s-a întâmplat imprevizibilul sau, cum ar spune unii, inevitabilul. Asta fiindcă există copiii aceia bizari care îşi petrec vremea scoţînd cuvinte din DEX şi cu care te pomeneşti într-o bună zi la fonetică răsunînd ca un gong: ex-tinc-ţi-e. Credeţi-mă pe cuvânt, în clipa cu pricina am rămas cu toţii im-pre-si-o-naţi. Partea bună a istoriei este că meticuloşii apar, în general, în tandem - iar conjunctura cu pricina hrănea un alt preţios redutabil, care, pe lângă meteahna de a răsfoi DEX-ul, deprinsese şi un alt obicei anacronic: mergea, cât de des îl lăsau vremurile, la teatru. Iar el,  ca orice privitor de teatru înveterat, a salvat situaţia ce părea de-a dreptul insurmontabilă spunând cu o voce pe cât de limpede, pe atât de şăgalnică: co-me-di-e.
Mi-a venit atunci să-l a-pla-ud, şi-am mai adăugat un jalon pe lista despărţirilor, pe lista îmbrăţisărilor.

Preşul

" Atenţia pe care am acordat-o dintotdeauna preşurilor provine, de fapt, din plăcerea ieşită din comun pe care o am de a sta pe podele. Mă pricep cu adevărat la puţine lucruri, însă nu aş sta niciodată în cumpănă dacă aş fi consultată în privinţa celei mai confortabile dintre poziţiile care pot fi performate pe un preş, oricare preş, nu ţin minte să mă fi deranjat vreunul flenduros, tocit sau pestriţ, deşirat sau rugos ori trecut prin sute de mâini. Ce-i drept, asta e şi fiindcă îmi place să mă uit la firul ierbii şi la tocurile încălţărilor, iar uneori nici nu mai fac vreun alt pas: rămân ghemuită pe un colţ de preş, cu ochii măriţi, la fel cum îşi drămuiesc oamenii cearceafurile lângă mare sau un petec de viaţă.
După cum deja se poate intui, interferenţele cu preşurile celebre mă interesează doar în momentele de visare programatică, cu stampe făcute din cerneală şi prune, plus cai arăbeşte-nspumaţi - însă acolo este altceva, pentru că am obrazul maur şi port peste glezne brăţări arămii. Dacă totuşi ar trebui să aleg din lecturile mele un preş al preşurilor,cred că m-aş opri mai degrabă lângă un preş despre care nu s-a rostit în mod făţiş niciun cuvânt, dar pe care l-am simţit acolo ca pe o zi de iarnă: este o secvenţă din romanul lui Hugo în care Cosette se joacă în neştire cu o săbiuţă de lemn (epoca Thenardier) sub masă, dând drumul unui cântec firav despre o glorie pe care n-o cunoscuse. Asta da, mi-a plăcut, mă încântă până şi acum ideea aceasta a cântecului inaudibil al unui copil neştiut care stă pe un preş presupus.
Rămân însă deconcertată în căutările mele după descrieri în care să se găsească un preş aşa cum mi-aş dori eu să fie privit; adică de jos în sus. Sunt conştientă că există chipuri, mări şi munţi albaştri, păsări şi flori pe care îţi tot vine să îi strigi lumii, numai că lângă picioarele mele eu văd păuni cât oceanele şi un turcoaz cum marea reuşeşte arar; şi atunci mă supăr cumva, adică nu, încerc, doar, să împart dreptatea, să nu preamăresc, să nu nedreptăţesc, să văd metehnele fiecăruia, şi îmi spun că: preşurile au margini; impun texturi şi idei concrete despre confort; chiar de cântăm imnuri despre eliberare stând pe preş, ele nu depăşesc tăblia mesei; şi că preaadesea un frig mistuitor ne cuprinde când stăm singuri pe un preş, iar acea unică silabă care gâlgâie în noi vie se frânge, pentru că, în general, noi, oamenii, trăim, în văzduh sau pe câmpuri, cu sentimentul că suntem duşi cu preşul şi doar firul ierbii nu cunoaşte această întristare. "

Nunţi ( remembering Sei Shonagon, 2 )

* Nunţile cu mirese mici, cu chipuri de mătase şi ace.
* Nunţile din septembrie şi din octombrie.
* Nunţile care au în spate o verandă.
* Nunţile în care a doua zi pare cu neputinţă.
* Nunţile care iau forma unor buline într-un pahar de cristal.
* Nunţile după care rămâi gândindu-te la unduirea unui voal pe un zid alb.

Goblenurile

Goblenurile este bine să fie aurii; se pot folosi pentru aceasta păsări cu aripi rotunde sau ascuţite, care poartă la gât muzicuţe. Dar penele trebuie să fie, neapărat, galbene, un galben ca un goblen, ca să poţi amuşina printre gâturile lor ca un pepene pârguit; dar nu dintre aceia zemoşi, ci, mai degrabă, ca un pepene galben uscat, pe care să îl risipeşti fără grabă-ntre râsete.
Este bine şi ca goblenul să le semene epoleţilor - şi nu din exhibiţionism ostăşesc, ci fiindcă e dezirabil, în general, ca lucrurile să strălucească, să stea drepte, să îndrepte; să aibă ţinută; să-ţi amintească.
Sunt, acestea, simple sugestii; ştim că nu există reguli pentru ceea ce poate să însemne o napolitană, un pepene şi nici, după cum s-a văzut, epoleţii. Uneori prindem însă murmurul unor aliteraţii îndepărtate şi ne surprindem şezând într-un zâmbet curajos pe care l-am mai zărit în copilărie, când toţi oamenii importanţi puneau lângă ferestrele lor minunate goblenuri.

Norii (remembering Sei Shonagon, 1)

* Norii pe care îi poţi acoperi întinzând mâna
* Norii ca o eşarfă în ploaie
* Norii care dispar noaptea în întuneric
* Norii mici ca boabele de lavandă
* Norii de deasupra clădirilor înalte
* Norii care fac din cer o lună

Dantelă, dantelat, dantelărie

Mărturisesc că dantela este unul dintre lucrurile care mă fac să nu mă plictisesc în viaţă; îmi frec palmele până şi când aud cum i se spune - auzi "dantelă" sau orice derivat şi sângele deja îţi clocoteşte alb; iar uneori ai impresia că devii spumă.
Mi se pare, de asemenea, o ocupaţie deosebit de nobilă aceea de a-ţi petrece după-amiezile căutând poveşti în dantelă; îmi place să-i provoc geometria aparentă, s-o trag când într-o parte, când într-alta, să o ridic brusc în tavan , după care să o las să se înfurie între cute care-i încurcă toate calculele. Dar asta e mai cu seamă pentru excentrici, pentru că, de fapt, lucrurile stau bine-merci şi fără să atingi măcar dantela - şi spun bine că stau, fiindcă nu e nevoie, dacă eşti din fire mai liniştit, decât să priveşti lucrurile prin dantelă; orice; şi l-aş lua de mânuţă pe scepticul cel mai fin care a existat vreodată, l-aş aduce în faţa unei perdele de dantelă migălită cu anemone şi urşi polari, să zicem, şi l-aş ruga să îmi spună dacă dincolo mai există vreun lucru fad. Să ne-nţelegem: nu spun că-i frumos, nu spun că-i drept ori că-i bun, spun doar că-i pregătit de distracţie. Să privim, bunăoară, prin dantelă tăblia mesei luminată de soare - ştim că e tăblia mesei luminată de soare sau: ecranul unui cinematograf de păpuşi cu viniete; petale uscate de crizantemă din care s-a făcut un abac; blana unui pudel obosit după plimbarea de seară; o oglindă pentru copaci; schiţe de koan-uri în varianta definitivă; o podea unsă cu miere zaharisită; un câmp de zăpadă cu trandafiri - şi, cum orice logică de bun-simţ întrevede, dantela rămâne, plină de eleganţă, textul nostru deschis.
Dantela - deşi nu există sfârşit: ceea ce rămâne sub pleoapele noastre după ce-am închis ochii.

Găina de mătase

Am văzut acest tip de găină cu câteva zile în urmă, la o Grădină Zoologică lângă Vâlcea, într-un loc izolat şi semănând cumva cu un sfârşit - spun asta fiindcă, imediat după îndepărtarea hordelor de puşti efervescenţi, tăcerea devenea de moarte; mi-a venit în minte, străbătând aleile prăfoase înconjurate de garduri electrice,  o descriere pe care am citit-o cândva despre Buchenwald.
Mai auzisem despre găina de mătase şi tresărisem şi atunci ca şi acum, încercând o senzaţie pe care o mai ai, probabil, găsind o mărgică de safir într-un coteţ. Ştiu că nu am putut să leg, în mintea mea, acea descriere savantă din almanah de ideea mătăsii, astfel încât aceste găini erau pentru mine mai degrabă nişte puişori argintii, galbeni sau bleu ciel brodaţi în miniatură pe fâşiile de mătase care se pun la ferestre în casele chinezeşti. Iar acum acest Buchenwald mă punea faţă în faţă cu o realitate pe care voisem să o neg şi îmi arăta un tip de găină într-adevăr special, mândră de ciocul şi pielea ei tuciurie,contrastând puternic cu penajul alb,sidefat, da, puteai spune că este de mătase, dar despre câte lucruri sau penaje nu poţi spune la fel?
După ce au plecat copiii, am rămas lângă ea, scrutând-o cu încăpăţânare, dorindu-mi, probabil, ca lucrurile să rămână egale, să înţeleg de ce soarta a vrut ca eu să o cobor din înaltul ferestrelor orientale. Şi am stat aşa minute bune, privindu-ne una pe alta, eu şi găina, cu expresia cuiva care aşteaptă, împietrit, o veste din afară. Pe cale să renunţ, cum fac mereu când tăcerea se prelungeşte, mi-am smuls o clipă ochii din ochii ei întunecaţi, de la penele ei argitate, şi am văzut că aerul din jurul nostru devenise tot mai întunecat, ca un fel de noapte care avea voie să ia parte la zi, aidoma clipelor, îmi vine să spun, când lucrurile vor să arate ceva; evident, cu cât întunericul devenea mai dens, cu atât strălucea mai puternic fiecare pană din acea zibelină nesupusă care era " mătasea " ei. Am avut impresia atunci că iau parte, prin prezenţa Sfinxului  miniaturizat, la o nouă naştere a mătăsii, la fel cum cu mii de ani în urmă se povesteşte că se strecurase ea spre lumea largă într-un toiag cariat. Şi m-am mai gândit că mătasea trebuie să fie, în primul rând, nu un văl, ci mai degrabă acel moment în care celelate lucruri  tac, iar  strălucirea sidefului devine orbitoare.

Eprubeta

La fel cum se întâmplă de câteva săptămâni încoace, când veneam azi acasă se pregătea o furtună. Mi-a plăcut întotdeauna să văd cum cerul prinde acele nuanțe de cenușiu cernelat, violet și albastru spumos, iar clădirile devin din ce în ce mai albe, ca și când s-ar fi topit în ele toate razele; și de multe ori la fel sunt și străzile, parcă fabricate instant dintr-o melamină natur, fără nicio amprentă. Firește că e vânt, și frunzele se răsucesc în stânga și-n dreapta, împrumutând din incandescența incredibilă a zidurilor, și aici ceva începe să mă grăbească, un amestec de teroare și pioșenie fragmentată, nu știu dacă să mai rămân sau...
Visul meu e să mă plimb odată pe aceste străzi translucide, printre clădirile și frunzele albe, lăsând culorile să se adune deasupra, ca într-o eprubetă cu albastru de metil; să nu mă grăbesc spre casă, să nu am senzația că m-a prins ploaia. Și decantarea să fie lentă în pelicula albastră, apoi transparentă, iar desenele din eprubetă să aibă consistența imaginilor acelora cu fetițe în parc, luând între degete vată de zahăr printre platani.

Florile lui Margot

Am o prietenă care-și spune Margot pentru mine, eu aș vrea să se numească așa pentru totdeauna, fiindcă e frumoasă și semeață ca o regină. M-a anunțat că se va chema astfel ca să o recunosc mai ușor, fără alte cuvinte, în timpul întâlnirilor noastre scurte și rare lângă fereastra unui tren grăbit sau lângă o gustare meșterită vesel ca un bento; și atunci am auzit și mai clar , între plecări și roșii tăiate la repezeală, foșnetele acelea de mătăsuri inconfundabile...
Iar azi am vrut din nou să fotografiez florile purpurii de pe balcon, m-am apropiat din ce în ce mai mult cu camera, încercând să intru în budoarele lor sângerii de mângâieri și tăcere, mi-am imaginat clipa în care aș bea ceai întinsă pe canapele albe din stamine și pistiluri, și cum mi-aș așeza tacticos bolul pe veranda de petale filtrată coraliu...M-am oprit în mijlocul unei senzații de familiar, simțeam că mai fusesem,cumva, în acest loc, că cineva mă chemase lângă un  foc, o flacără  foșnea și semăna cu sticlirea unei  diademe - și am știut că locul acela se numea Margot, și că Margot era ea.

Tenișii

Vinerea pașii îmi sunt, cam întotdeauna, mai încleiați - știu că e vineri și îmi permit, am chezășia unui weekend pe care îl văd ca pe o nucă, 4 dimineți și seri pline de miez. Azi, cleiul din teniși era mai vâscos, nuca nu avea să fie întreagă, ziua de duminică nu-mi aparține, și poate asta mă făcea să mă mișc reumatic prin ploaie, mi se părea că am picioarele prea subțiri și că mi-a băgat cineva pe furiș pietre în geacă, în blugi și-n rucsac, știam că nu mai sunt decât 2 bucăți din miez, gata-gata să se sfărâmițeze și ele.
Vâscozitatea de azi era dintre cele mai rele, dintre cele care te fac să ți se pară că florile proaspete de pe balcon râd de tine; și-atât de groasă era, că m-am așezat îmbufnată la masă, am picat acolo, ca să zic adevărul, văzând cum se scurg clipe prețioase din nuca cea mică, plină de ulei acum, și având gust de pivniță. M-am uitat din întâmplare la teniși, tenișii cu marginile lor noroioase uscate, mai cuminți decât veacurile, sub o lumină albastră,  părând să fi strecurat claroscur, ca un vitraliu, desenele venelor mele. Mi-am dat seama că nimic nu îi va mișca din locul lor între florile din hol, până o să mă hotărăsc eu să mă ridic, să fac pași și să-mi dau seama că nu lipsește vreun lucru, cât de mic; că lucrurile mă așteaptă, că lucrurile MĂ VOR, că pot să merg ușor spre dormitor cu o carte sau să plec într-o plimbare săltăreață spre calea ferată să culeg maci; și că ei nu îmi vor cere aceste lucruri niciodată, atâta timp cât nu au fost cuprinși de orgoliu sau descurajare, deși am făcut cu ei lucruri imposibile, și nici măcar teama că se vor dezlipi de la ploaie nu s-a întipărit între cusăturile lor.
I-am mai privit o clipă, încercând să-mi amintesc de gustul de nuci cât mai bine, la fel cum erau acolo, întunecate, formele tălpilor mele. Am udat apoi florile și-am văzut din balcon cum se descărcau norii, secretul luminii albastre și gustul sărat al mării.

Șalul

Mi-am luat ieri un șal, avem undeva ideea de a înconjura lumea, nu lumea cea mare, cea cu psihoza colectiva, o lume, pur și simplu. În general, nu îmi prea place vernilul, îmi trezește ideea de mușama, altceva e jadul, de exemplu, însă jadul e jad, orice ar fi, așa că am rămas iarăși surprinsă de vecinătatea lucrurilor.

Șalul este verde și moale, cu margini zimțate, infinite,cum aveam eu nevoie, margini de verde-mușchi, însă el se înconjoară de vernil și m-am trezit gândindu-mă la ele fără vreo legătură cu ceea ce știam eu. Adică: nu știu nici acum dacă verdele-mușchi este origine sau terminus, nu știu dacă verdele din inima pădurii s-a împrăștiat în ceea ce pare o frunză prin care a trecut lumina sau invers, verdele cel modest și timid s-a concentrat într-un loc umbrit, numai bun de așezat, însă mi-am dat seama că fără vernil nu se putea; șalul nu ar fi fost catacomba cu rooibos și bijuterii de aramă, cu o carte din care să pot simți cu adevărat praful, acel ceva mărunt și inexplicabil cum este nisipul, care parcă îmi scârțâia între dinți, atât de puternice erau meterezele șalului.

Am adormit cu el pe umeri, fiindcă sunt nopți cu vise în care am nevoie să mă așez pe iarbă și să respir adânc - și puteai crede fără efort că s-a inventat o câmpie doar pentru întuneric; nu cred că mă poate contrazice niciunul dintre cei care au înconjurat, cumva, lumea.