Se afișează postările cu eticheta vise. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vise. Afișați toate postările
joi, 27 octombrie 2016
Lucruri greu de imaginat (remembering Sei Shonagon 8)
* O crimă cu premeditare
* Oamenii care ştiu că îi deranjează pe ceilalţi fără să le pese
* Empatia unui miliardar
* Mintea unei păsări; a unui preşedinte
* Fulgi de zăpadă kaki
* Zgomotul unui oraş acum 200 de ani.
* Zgomotul unui oraş peste 200 de ani
* Memoria tuturor intuiţiilor pe care le-ai avut
* Lipsa toamnei
* Lava
joi, 15 mai 2014
Lucruri incredibile ( remembering Sei Shonagon 7 )
Prelucrarea fotografiei: Roxana Ghiţă
* Calele negre, macii galbeni, hortensiile albastre
* Un frigider mirosind a pin
* Încălțămintea de vară iarna; încălțămintea de iarnă vara
* Ora trei a dimineții
* Un muzician care se târguiește în piață
* Clădirile cu viori și crupe care cântă și dansează în Wismar
* Floarea revărsată, îmbobocită abia cu o oră în urmă
joi, 23 ianuarie 2014
Găurile
M-am gândit toată viaţa mea la găuri şi sunt convinsă că ele sunt un subiect de meditaţie pentru mulţi, uneori volens, alteori nolens, pentru că nimeni nu poate scăpa de găurile: care apar dintr-odată în puloverul pe care l-ai iubit cel mai mult; din măselele pe care te bazezi când dai de vreo coajă mai tare; dintr-o perdea prin care îţi plăcea să vezi lumea într-un fel anume...Cei cu imaginaţie sau experienţă pot vorbi şi despre găurile la care te-aştepţi atunci când gâfâi, găurile din vestele antiglonţ, ori găurile dintr-un plămân sau ficat supuse aceleiaşi metehne a perforării.
Aş vorbi toată ziua despre găuri, iar ceea ce mă opreşte mă tem că nu este nici bunul-simţ, nici linearitatea pe care o au, în general, demersurile mele; numai că mi s-a-ntâmplat de curând o trăsnaie, în urma căreia mi-am dat seama că nu prea ştiu ce înseamnă, de fapt, găurile, şi că nici nu mă pricep să vorbesc despre ele aşa cum aş vrea. Am înţeles asta nu altfel decât visând - visez, în general, trame demne de un funcţionar de la bancă, şi nu mă înalţ niciodată, ba chiar, în ultima escapadă, coboram... Coboram tot mai mult, în ciuda unei intuiţii exacerbate, erau mai multe niveluri de la un metrou, iar eu mi-am ales să staţionez tocmai într-unul dezafectat, plin de rugină, ţevi sparte şi pustietate, care nu era tocmai pustiu, fiindcă imediat s-a personificat într-o gaşcă de oameni ai străzii, care, ştiam sigur, aveau să mă molesteze, iar apoi să mă arunce într-o carcasă coclită. Ceea ce m-a înfuriat foarte tare nu a fost neapărat iminenţa crimei, cât faptul că trebuia să asist, mai întâi, la propria-mi mutilare într-un mediu atât de sordid! Şi-atunci am închis ochii, şi-am ştiut pe dată că sunt într-un vis, şi m-am gândit mai întâi la asta ca la o breşă-n real, o gaură în viaţa pe care o cunoşteam şi parcă nu o mai cunoşteam; apoi m-am gândit că poate totuşi nu, că breşa era de fapt o perforare a păturii calde şi negre de somn, la fel cum somnul era, la rândul lui, gaura din viaţa cu soare. Dar la fel de bine se putea şi ca ziua să fie imixtiunea într-o viaţă a somnului, după cum nu era chiar de colo şi posibilitatea tandemului în care viaţa-zi şi viaţa-vis să fie găuri din somn; varianta cea mai cruntă părea, de la distanţă, cea în care somnul şi viaţa reală să fie găurile vieţii din vis, aici o încurcasem tare rău, şi mi-am dat seama că la această concluzie ajunsesem când hirsuţii aproape mă atingeau, aşa că am strâns pleoapele cu putere, simţind că e prea mult pentru mine deocamdată, şi am spus " stop", aşa cum fac eroii din desenele animate. De scăpat am scăpat eu, numai că, odată cu asta, mi s-a luat toată siguranţa de sine: am ştiut că nu voi mai putea vorbi vreodată despre ceva în mod definitiv. Mi-am mai dat seama că n-am habar mai nimic despre vreun contur al vreunui lucru şi că despre găuri ştiu cel mai puţin, pentru că nu am descris niciodată găuri, ci lucruri care conţin găuri; că puloverele, măselele sau vestele antiglonţ m-au înconjurat; şi poate de asta nu am respirat aerul rece şi negru dintr-o gaură, nu i-am atins marginile, nu i-am adulmecat interiorul, nu am intrat în pântecul vreuneia să îi văd adâncimea -poate de asta, poate fiindcă am nişte idei înguste despre subsolurile dezafectate, nu ştiu.
De aceea aici nu se află o amintire, ci, mai degrabă, o dorinţă care sper să apară vreodată-ntrupată în oricare dintre ceea ce am numit, la un moment dat, găuri: aş vrea foarte mult ca, data viitoare când se repetă clipa cu închiderea ochilor, să mă găsesc între spaţiile dantelate ale unui milieu - şi probabil m-aş mulţumi şi cu un pulover.
joi, 26 septembrie 2013
Preşul
" Atenţia pe care am acordat-o dintotdeauna preşurilor provine, de fapt, din plăcerea ieşită din comun pe care o am de a sta pe podele. Mă pricep cu adevărat la puţine lucruri, însă nu aş sta niciodată în cumpănă dacă aş fi consultată în privinţa celei mai confortabile dintre poziţiile care pot fi performate pe un preş, oricare preş, nu ţin minte să mă fi deranjat vreunul flenduros, tocit sau pestriţ, deşirat sau rugos ori trecut prin sute de mâini. Ce-i drept, asta e şi fiindcă îmi place să mă uit la firul ierbii şi la tocurile încălţărilor, iar uneori nici nu mai fac vreun alt pas: rămân ghemuită pe un colţ de preş, cu ochii măriţi, la fel cum îşi drămuiesc oamenii cearceafurile lângă mare sau un petec de viaţă.
După cum deja se poate intui, interferenţele cu preşurile celebre mă interesează doar în momentele de visare programatică, cu stampe făcute din cerneală şi prune, plus cai arăbeşte-nspumaţi - însă acolo este altceva, pentru că am obrazul maur şi port peste glezne brăţări arămii. Dacă totuşi ar trebui să aleg din lecturile mele un preş al preşurilor,cred că m-aş opri mai degrabă lângă un preş despre care nu s-a rostit în mod făţiş niciun cuvânt, dar pe care l-am simţit acolo ca pe o zi de iarnă: este o secvenţă din romanul lui Hugo în care Cosette se joacă în neştire cu o săbiuţă de lemn (epoca Thenardier) sub masă, dând drumul unui cântec firav despre o glorie pe care n-o cunoscuse. Asta da, mi-a plăcut, mă încântă până şi acum ideea aceasta a cântecului inaudibil al unui copil neştiut care stă pe un preş presupus.
Rămân însă deconcertată în căutările mele după descrieri în care să se găsească un preş aşa cum mi-aş dori eu să fie privit; adică de jos în sus. Sunt conştientă că există chipuri, mări şi munţi albaştri, păsări şi flori pe care îţi tot vine să îi strigi lumii, numai că lângă picioarele mele eu văd păuni cât oceanele şi un turcoaz cum marea reuşeşte arar; şi atunci mă supăr cumva, adică nu, încerc, doar, să împart dreptatea, să nu preamăresc, să nu nedreptăţesc, să văd metehnele fiecăruia, şi îmi spun că: preşurile au margini; impun texturi şi idei concrete despre confort; chiar de cântăm imnuri despre eliberare stând pe preş, ele nu depăşesc tăblia mesei; şi că preaadesea un frig mistuitor ne cuprinde când stăm singuri pe un preş, iar acea unică silabă care gâlgâie în noi vie se frânge, pentru că, în general, noi, oamenii, trăim, în văzduh sau pe câmpuri, cu sentimentul că suntem duşi cu preşul şi doar firul ierbii nu cunoaşte această întristare. "
luni, 24 iunie 2013
Dantelă, dantelat, dantelărie
Mărturisesc că dantela este unul dintre lucrurile care mă fac să nu mă plictisesc în viaţă; îmi frec palmele până şi când aud cum i se spune - auzi "dantelă" sau orice derivat şi sângele deja îţi clocoteşte alb; iar uneori ai impresia că devii spumă.
Mi se pare, de asemenea, o ocupaţie deosebit de nobilă aceea de a-ţi petrece după-amiezile căutând poveşti în dantelă; îmi place să-i provoc geometria aparentă, s-o trag când într-o parte, când într-alta, să o ridic brusc în tavan , după care să o las să se înfurie între cute care-i încurcă toate calculele. Dar asta e mai cu seamă pentru excentrici, pentru că, de fapt, lucrurile stau bine-merci şi fără să atingi măcar dantela - şi spun bine că stau, fiindcă nu e nevoie, dacă eşti din fire mai liniştit, decât să priveşti lucrurile prin dantelă; orice; şi l-aş lua de mânuţă pe scepticul cel mai fin care a existat vreodată, l-aş aduce în faţa unei perdele de dantelă migălită cu anemone şi urşi polari, să zicem, şi l-aş ruga să îmi spună dacă dincolo mai există vreun lucru fad. Să ne-nţelegem: nu spun că-i frumos, nu spun că-i drept ori că-i bun, spun doar că-i pregătit de distracţie. Să privim, bunăoară, prin dantelă tăblia mesei luminată de soare - ştim că e tăblia mesei luminată de soare sau: ecranul unui cinematograf de păpuşi cu viniete; petale uscate de crizantemă din care s-a făcut un abac; blana unui pudel obosit după plimbarea de seară; o oglindă pentru copaci; schiţe de koan-uri în varianta definitivă; o podea unsă cu miere zaharisită; un câmp de zăpadă cu trandafiri - şi, cum orice logică de bun-simţ întrevede, dantela rămâne, plină de eleganţă, textul nostru deschis.
Dantela - deşi nu există sfârşit: ceea ce rămâne sub pleoapele noastre după ce-am închis ochii.
marți, 4 iunie 2013
Eprubeta
La fel cum se întâmplă de câteva săptămâni încoace, când veneam azi acasă se pregătea o furtună. Mi-a plăcut întotdeauna să văd cum cerul prinde acele nuanțe de cenușiu cernelat, violet și albastru spumos, iar clădirile devin din ce în ce mai albe, ca și când s-ar fi topit în ele toate razele; și de multe ori la fel sunt și străzile, parcă fabricate instant dintr-o melamină natur, fără nicio amprentă. Firește că e vânt, și frunzele se răsucesc în stânga și-n dreapta, împrumutând din incandescența incredibilă a zidurilor, și aici ceva începe să mă grăbească, un amestec de teroare și pioșenie fragmentată, nu știu dacă să mai rămân sau...
Visul meu e să mă plimb odată pe aceste străzi translucide, printre clădirile și frunzele albe, lăsând culorile să se adune deasupra, ca într-o eprubetă cu albastru de metil; să nu mă grăbesc spre casă, să nu am senzația că m-a prins ploaia. Și decantarea să fie lentă în pelicula albastră, apoi transparentă, iar desenele din eprubetă să aibă consistența imaginilor acelora cu fetițe în parc, luând între degete vată de zahăr printre platani.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
