Umbrela

Unu:
Ieşisem înainte de furtună cu umbrela cea mare, cernelie, pe care voiam să i-o duc iubitului meu. Îmi cumpărasem de curând un inel simplu şi elegant, nişte bascheţi şi o geantă de pânză, simple şi deloc elegante, şi gustam din plin dualitatea unui sportiv arcuindu-se sprinţar în echipamentul lui de cea mai bună calitate ( mă rog, al meu era second, dar pentru asta am mereu licenţă ), şi, concomitent, a domniţei ce-şi poartă ascunsă pe deget conştiinţa obârşiei sale, inelul pe care şi-a jurat să nu-l amaneteze nicicând, orice ar fi să...
Doi:
Cum era de aşteptat, cerul, după ce trecuse prin stadiile nuanţelor umbrelei, se apropia de cele ale pietrei din inel - piatră de un luciu întunecat, așa cum îl au râurile repezi şi reci de la munte, sub o stâncă, unde poate să fie şi-un schit...Şi cred că pe la secvenţa cu schitul eram când am simţit primii dintre stropii grei, care te bat insistent pe umăr, iar în mai puţin de un minut, ca o regulă în aceste cazuri, îmi făcuseră din cămaşă  un origami ratat; mai mult, am văzut că eram, acum, singură pe stradă şi că un grup de oameni, adăpostit prudent la scara unui bloc, mă privea plin de un interes compasiv şi, mi se părea mie, îndeosebi amuzat. Situaţia devenind stringentă, n-am avut vreme să-mi înăbuş apucăturile sociopate, mai ales că deja intuisem în  vânzoleală cum membre lipicioase şi asudate intră în contact cu pielea mea, în vecinătatea claustrofobică a intrării din bloc - iar dacă nu mă pot lăuda cu cele mai bune alegeri, ştiu că doar ele există pentru mine, aşa că am nimerit în spaţiul şi mai coercitiv încă al unui bancomat, galben şi obraznic în ploaia torenţială, dar, slavă cerului, SINGURĂ, singură să privesc  tot  ce se întâmpla și în care, într-un mod destul de bizar...
Trei:
Era vorba despre mine. Îngustată în mine mai ceva ca de obicei, cu umbrela pusă de-a curmezişul în iluzia nebună că mi-aş putea salva cărţile, cu părul firbinte şi ud lipit de gât, cu ploaia pătrunzând straturi-straturi prin bascheţii mei de cea mai bună calitate, cu inelul lucind sălbatic pe deget, stupefiată ca fetiţele persecutate de mamele vitrege din cărţile cu coperte albastre şi bleumarin pe care le primeam demult de Crăciun, cu respirația sacadată și smulsă de...
Patru:
E vorba despre ceea ce se întâmpla străzii. Abia mai existând, ca într-o peliculă japoneză, care nu ţine cont de nimic sub ploaie. Maşinile aveau  roţile scufundate în valurile surfice de lângă canalizările uitate și claxonau  lângă semafoarele pustii. Din loc în loc, perdele, sau mai degrabă draperii de apă izbeau cu atâta putere, încât credeai că aerul se împotriveşte precum geamul unei ferestre. Imposibil de îmblânzit ideea că CINEVA ERA SUPĂRAT şi că izbea cu furie golind totul, că în orice clipă puteai să fii luat şi purtat de această furie goală în Gopi sau în Madagascar, în vintrele unui canal excedat - şi că nimeni nu ar fi putut recunoaşte, apoi, trupul purtat de ploaie - chiar dacă ar fi purtat un inel cu patină. Tot atunci m-am mai gândit că aşa arată, poate, orice om supărat, dacă cineva l-ar privi cu atenţie de sub aripa indiferentă a unui bancomat...
Cinci:
Sub care tremuram de gânduri;  și sub care am început să simt jena - jena aceea a spaţiului prea strâmt, jena de a face consideraţii dintr-un ungher; de unde poţi cu uşurinţă să crezi că cineva sau ceva este supărat, de unde izbeşti şi poţi fi izbit fără să admiți că poate a fost vorba de neatenţie. Şi mai era şi jena de a încerca să convertești în montură ceva din luciul unui râu care curge nestingherit.  Aşa că...
Şase:
... am luat umbrela şi am ieşit  cât mai dreaptă în ploaie, să-i duc umbrela domnului meu.

Banchet. După Banchet

Veneam acasă după banchet şi titlul cărţii lui Mishima mi se rotea sâcâitor în minte pe o orbită goală, fiindcă nu reuşeam să îmi amintesc nici măcar o idee din roman; presupun că e unul dintre titlurile acelea ca un loc comun, care devine expresie printre literaţi, căruia îi poţi da înţelesul care-ţi convine, iar apoi te simţi vinovat şi îţi promiţi solemn c-ai să reciteşti cartea cu prima ocazie. Dar, pe lângă asta, veneam cu braţele pline de flori şi de prăjituri, cu aparatul greu de fotografii pe umăr, ca daruri concrete ale banchetului, şi în mine tot o fotografie era, cu prea mult exposure, şi cu prea mult shadows: reuşisem cu copiii din clasa de care tocmai mă despărţisem ceea ce ratasem de atâtea ori în viaţă, cu atâţia oameni: să fiu prietenă. Iar acum, după banchet, despărţirea urca în mine, iar din imaginea asta nu ştiam ce să salvez mai întâi.
Cam aşa arătam exterior-interior, şi ora era aceea ultima în care mai poţi spune că e după-amiază, ora portocalie, cu margini galbene, un pepene copt  gata să se eviscereze în seară; şi mai era ceva arzător în mijloc, ceva pe care, dacă nu ai calităţile necesare, îl descrii ca fiind alb. Iar toate astea intraseră în piele şi în trandafiri, în rochie şi în zaharicale - şi cred că aproximativ din acest moment a irupt în mine anamneza cu pregnanţa ei de insolaţie, în care s-au învălmăşit delirant gesturile, cuvintele şi chipurile de la banchet. Tandreţea aproape indecentă, eminamente tactilă, pe care o manifestă femeile când sunt singure, şi pe care o surprinsesem între Lucia şi Nicole;





intimitatea permisă de proximitatea petrecerii dintre macho-ul clasei, cu testosteron latin, şi frumuseţea nordică, egală şi imparţială, a şefei reuniunii, Roxana; timiditatea brusc estompată de eşafodajul unei coafuri laborioase şi a unor ironii bine plasate ale Ileanei, roşcata noastră filiformă de 1,30 m;

dansul riguros şi aerisit, de echilibru perfect între atenţie şi nepăsare, între narcisism şi umilinţă, de care nu o credeam pe Rebeca în stare...

Simţeam toate astea ca pe un bronz cu multe gălbenuşuri,  toate dansurile, tandreţurile şi ironiile le mai văzusem şi intuisem şi înainte, însă numai în acel fel în care după-amiaza e ori numai portocalie, ori numai galbenă, ori, sunt nemulţumită de acest cuvânt, albă. Şi mi-am zis că ştiu, acum, ce înseamnă banchetul, o, da, ocazia aceea cu care se întâmplă nimicurile care contează şi cu care oamenii arată tot ce e bun şi preţios în ei.
Bine, şi după banchet ce facem? Ne întoarcem spre casă ştiind că oamenii pot fi buni, şi preţioşi cu adevărat, şi încercăm să descriem toate astea în vocabule cu ISO mărit doar pentru că, deocamdată, nu ne putem descurca decât în cuvinte şi în culori? ... Japonezul avea dreptate, ştiu fără  să recitesc cartea: după banchet este doar asta, şi în locul acela  rămânem tăcuţi şi salvaţi de tăcere, iar tăcerea este a fructelor ce așteaptă seara în ram .