Banchet. După Banchet

Veneam acasă după banchet şi titlul cărţii lui Mishima mi se rotea sâcâitor în minte pe o orbită goală, fiindcă nu reuşeam să îmi amintesc nici măcar o idee din roman; presupun că e unul dintre titlurile acelea ca un loc comun, care devine expresie printre literaţi, căruia îi poţi da înţelesul care-ţi convine, iar apoi te simţi vinovat şi îţi promiţi solemn c-ai să reciteşti cartea cu prima ocazie. Dar, pe lângă asta, veneam cu braţele pline de flori şi de prăjituri, cu aparatul greu de fotografii pe umăr, ca daruri concrete ale banchetului, şi în mine tot o fotografie era, cu prea mult exposure, şi cu prea mult shadows: reuşisem cu copiii din clasa de care tocmai mă despărţisem ceea ce ratasem de atâtea ori în viaţă, cu atâţia oameni: să fiu prietenă. Iar acum, după banchet, despărţirea urca în mine, iar din imaginea asta nu ştiam ce să salvez mai întâi.
Cam aşa arătam exterior-interior, şi ora era aceea ultima în care mai poţi spune că e după-amiază, ora portocalie, cu margini galbene, un pepene copt  gata să se eviscereze în seară; şi mai era ceva arzător în mijloc, ceva pe care, dacă nu ai calităţile necesare, îl descrii ca fiind alb. Iar toate astea intraseră în piele şi în trandafiri, în rochie şi în zaharicale - şi cred că aproximativ din acest moment a irupt în mine anamneza cu pregnanţa ei de insolaţie, în care s-au învălmăşit delirant gesturile, cuvintele şi chipurile de la banchet. Tandreţea aproape indecentă, eminamente tactilă, pe care o manifestă femeile când sunt singure, şi pe care o surprinsesem între Lucia şi Nicole;





intimitatea permisă de proximitatea petrecerii dintre macho-ul clasei, cu testosteron latin, şi frumuseţea nordică, egală şi imparţială, a şefei reuniunii, Roxana; timiditatea brusc estompată de eşafodajul unei coafuri laborioase şi a unor ironii bine plasate ale Ileanei, roşcata noastră filiformă de 1,30 m;

dansul riguros şi aerisit, de echilibru perfect între atenţie şi nepăsare, între narcisism şi umilinţă, de care nu o credeam pe Rebeca în stare...

Simţeam toate astea ca pe un bronz cu multe gălbenuşuri,  toate dansurile, tandreţurile şi ironiile le mai văzusem şi intuisem şi înainte, însă numai în acel fel în care după-amiaza e ori numai portocalie, ori numai galbenă, ori, sunt nemulţumită de acest cuvânt, albă. Şi mi-am zis că ştiu, acum, ce înseamnă banchetul, o, da, ocazia aceea cu care se întâmplă nimicurile care contează şi cu care oamenii arată tot ce e bun şi preţios în ei.
Bine, şi după banchet ce facem? Ne întoarcem spre casă ştiind că oamenii pot fi buni, şi preţioşi cu adevărat, şi încercăm să descriem toate astea în vocabule cu ISO mărit doar pentru că, deocamdată, nu ne putem descurca decât în cuvinte şi în culori? ... Japonezul avea dreptate, ştiu fără  să recitesc cartea: după banchet este doar asta, şi în locul acela  rămânem tăcuţi şi salvaţi de tăcere, iar tăcerea este a fructelor ce așteaptă seara în ram .

Dantelă, dantelat, dantelărie

Mărturisesc că dantela este unul dintre lucrurile care mă fac să nu mă plictisesc în viaţă; îmi frec palmele până şi când aud cum i se spune - auzi "dantelă" sau orice derivat şi sângele deja îţi clocoteşte alb; iar uneori ai impresia că devii spumă.
Mi se pare, de asemenea, o ocupaţie deosebit de nobilă aceea de a-ţi petrece după-amiezile căutând poveşti în dantelă; îmi place să-i provoc geometria aparentă, s-o trag când într-o parte, când într-alta, să o ridic brusc în tavan , după care să o las să se înfurie între cute care-i încurcă toate calculele. Dar asta e mai cu seamă pentru excentrici, pentru că, de fapt, lucrurile stau bine-merci şi fără să atingi măcar dantela - şi spun bine că stau, fiindcă nu e nevoie, dacă eşti din fire mai liniştit, decât să priveşti lucrurile prin dantelă; orice; şi l-aş lua de mânuţă pe scepticul cel mai fin care a existat vreodată, l-aş aduce în faţa unei perdele de dantelă migălită cu anemone şi urşi polari, să zicem, şi l-aş ruga să îmi spună dacă dincolo mai există vreun lucru fad. Să ne-nţelegem: nu spun că-i frumos, nu spun că-i drept ori că-i bun, spun doar că-i pregătit de distracţie. Să privim, bunăoară, prin dantelă tăblia mesei luminată de soare - ştim că e tăblia mesei luminată de soare sau: ecranul unui cinematograf de păpuşi cu viniete; petale uscate de crizantemă din care s-a făcut un abac; blana unui pudel obosit după plimbarea de seară; o oglindă pentru copaci; schiţe de koan-uri în varianta definitivă; o podea unsă cu miere zaharisită; un câmp de zăpadă cu trandafiri - şi, cum orice logică de bun-simţ întrevede, dantela rămâne, plină de eleganţă, textul nostru deschis.
Dantela - deşi nu există sfârşit: ceea ce rămâne sub pleoapele noastre după ce-am închis ochii.

Eprubeta

La fel cum se întâmplă de câteva săptămâni încoace, când veneam azi acasă se pregătea o furtună. Mi-a plăcut întotdeauna să văd cum cerul prinde acele nuanțe de cenușiu cernelat, violet și albastru spumos, iar clădirile devin din ce în ce mai albe, ca și când s-ar fi topit în ele toate razele; și de multe ori la fel sunt și străzile, parcă fabricate instant dintr-o melamină natur, fără nicio amprentă. Firește că e vânt, și frunzele se răsucesc în stânga și-n dreapta, împrumutând din incandescența incredibilă a zidurilor, și aici ceva începe să mă grăbească, un amestec de teroare și pioșenie fragmentată, nu știu dacă să mai rămân sau...
Visul meu e să mă plimb odată pe aceste străzi translucide, printre clădirile și frunzele albe, lăsând culorile să se adune deasupra, ca într-o eprubetă cu albastru de metil; să nu mă grăbesc spre casă, să nu am senzația că m-a prins ploaia. Și decantarea să fie lentă în pelicula albastră, apoi transparentă, iar desenele din eprubetă să aibă consistența imaginilor acelora cu fetițe în parc, luând între degete vată de zahăr printre platani.

Tenișii

Vinerea pașii îmi sunt, cam întotdeauna, mai încleiați - știu că e vineri și îmi permit, am chezășia unui weekend pe care îl văd ca pe o nucă, 4 dimineți și seri pline de miez. Azi, cleiul din teniși era mai vâscos, nuca nu avea să fie întreagă, ziua de duminică nu-mi aparține, și poate asta mă făcea să mă mișc reumatic prin ploaie, mi se părea că am picioarele prea subțiri și că mi-a băgat cineva pe furiș pietre în geacă, în blugi și-n rucsac, știam că nu mai sunt decât 2 bucăți din miez, gata-gata să se sfărâmițeze și ele.
Vâscozitatea de azi era dintre cele mai rele, dintre cele care te fac să ți se pară că florile proaspete de pe balcon râd de tine; și-atât de groasă era, că m-am așezat îmbufnată la masă, am picat acolo, ca să zic adevărul, văzând cum se scurg clipe prețioase din nuca cea mică, plină de ulei acum, și având gust de pivniță. M-am uitat din întâmplare la teniși, tenișii cu marginile lor noroioase uscate, mai cuminți decât veacurile, sub o lumină albastră,  părând să fi strecurat claroscur, ca un vitraliu, desenele venelor mele. Mi-am dat seama că nimic nu îi va mișca din locul lor între florile din hol, până o să mă hotărăsc eu să mă ridic, să fac pași și să-mi dau seama că nu lipsește vreun lucru, cât de mic; că lucrurile mă așteaptă, că lucrurile MĂ VOR, că pot să merg ușor spre dormitor cu o carte sau să plec într-o plimbare săltăreață spre calea ferată să culeg maci; și că ei nu îmi vor cere aceste lucruri niciodată, atâta timp cât nu au fost cuprinși de orgoliu sau descurajare, deși am făcut cu ei lucruri imposibile, și nici măcar teama că se vor dezlipi de la ploaie nu s-a întipărit între cusăturile lor.
I-am mai privit o clipă, încercând să-mi amintesc de gustul de nuci cât mai bine, la fel cum erau acolo, întunecate, formele tălpilor mele. Am udat apoi florile și-am văzut din balcon cum se descărcau norii, secretul luminii albastre și gustul sărat al mării.