Norii (remembering Sei Shonagon, 1)

* Norii pe care îi poţi acoperi întinzând mâna
* Norii ca o eşarfă în ploaie
* Norii care dispar noaptea în întuneric
* Norii mici ca boabele de lavandă
* Norii de deasupra clădirilor înalte
* Norii care fac din cer o lună

Eprubeta

La fel cum se întâmplă de câteva săptămâni încoace, când veneam azi acasă se pregătea o furtună. Mi-a plăcut întotdeauna să văd cum cerul prinde acele nuanțe de cenușiu cernelat, violet și albastru spumos, iar clădirile devin din ce în ce mai albe, ca și când s-ar fi topit în ele toate razele; și de multe ori la fel sunt și străzile, parcă fabricate instant dintr-o melamină natur, fără nicio amprentă. Firește că e vânt, și frunzele se răsucesc în stânga și-n dreapta, împrumutând din incandescența incredibilă a zidurilor, și aici ceva începe să mă grăbească, un amestec de teroare și pioșenie fragmentată, nu știu dacă să mai rămân sau...
Visul meu e să mă plimb odată pe aceste străzi translucide, printre clădirile și frunzele albe, lăsând culorile să se adune deasupra, ca într-o eprubetă cu albastru de metil; să nu mă grăbesc spre casă, să nu am senzația că m-a prins ploaia. Și decantarea să fie lentă în pelicula albastră, apoi transparentă, iar desenele din eprubetă să aibă consistența imaginilor acelora cu fetițe în parc, luând între degete vată de zahăr printre platani.