Cuminţenia hainelor

Pentru că, inevitabil, oricine ajunge să se îndrăgostească măcar o dată şi să-şi dorească, inevitabil, să să se îmbrace frumos, hainele au fost mereu pentru mine un subiect inevitabil. Le-am văzut aranjate ireproşabil pe umeraşe asortate, protejate în huse din dressinguri impresionante; alteori, le-am văzut boţite în colţurile fetide ale caselor, cu tivurile descusute rămânând descusute. Mi-am mai dat, astfel, seama că în privinţa hainelor teoria extremelor nu funcţionează şi că sunt într-un impas, pentru că nici înţelepciunea căii de mijloc, a hainelor, să spunem, nici-impecabile-nici-şifonate nu îmi oferă altceva decât alternativa unor fiinţe care se îndreaptă la 7.45 dimineaţa spre birouri aşezate perpendicular.
Zilele trecute am început să caut printre hainele de toamnă-iarnă o cămaşă în carouri şi un şal de care mi-am amintit când m-am procopsit cu o pereche de ghete cărămizii (ghete care nu sunt, de fapt, deloc urâte, numai că atunci când port pantofi coloraţi am senzaţia că sunt doar încălţată, că un colier sau o brăţară, care pot fi cât de stridente vor, ar fi coborât de undeva şi ar fi fost călcate în picioare); dar, cum la ele nu pot să renunţ, am impresia că îmi fac un masaj în surdină, m-am gândit să caut ceva colorat pentru a îndepărta senzaţia "picioarelor grele", cum se spune la televizor, din alte motive. Niciodată nu am avut memoria hainelor pe care le am, de aceea mă trezesc ţipând de uimire în fiecare an, dar, la fel, niciodată nu cred să fi avut o surpriză ca aceasta de-acum.











Am descoperit şaluri de lână cu motive orientale, veste de lână scurte şi uneori chic, două pulovere care fuseseră o revelaţie pentru mine într-o toamnă anume, raiaţii uzaţi care se apropie de jumătate din vârsta mea, sacoul pe care eram sigură că-l uitasem într-un autobuz, o fustă strâmtă şi, o, doamne, atât de scurtă încât prima dată am avut impresia că, între timp, am mai crescut 20 de centimetri. Unde, când şi, mai ales, cum am purtat toate hainele astea? De ce, am ajuns să mă întreb, prosteşte, la un moment dat. Le-am luat în braţe şi le-am mirosit, apoi le-am răvăşit în forma unei moviliţe informe şi neputincioase pe care am fotografiat-o cum fac detectivii, în filme, atunci când este descoperit un cadavru. Apoi mi-a venit să le îmbrăţişez iar, tot ca eroinele din filme trupurile inerte, oricum totul devenise complet ridicol şi iarăşi ridicol, aşa cum se amestecă  rimelul cu fondul de ten al actriţelor din telenovele atunci când sunt ele îndurerate. Şi mai era şi altă faţetă, faţeta maximă, să spunem, a faptului că ridicolul ştiut nu e mai puţin ridicol, iar dacă totuşi te opreşti nu înseamnă că s-a terminat, ci că rezervorul acela lacrimal are şi el, ca şi sufletul, limitele lui, în funcţie de somn, hrană, anotimpuri, dispoziţii umorale şi, da, îmbrăcăminte. Dar atunci nimic din toate astea nu m-a oprit, ci doar acea senzaţie de duioşie pură faţă de ceea ce am numit în mintea mea cuminţenia hainelor. Ceea ce încercau ele să facă, prin culori şi texturi, cu tine, ceva chic, excentric sau delicat, ceva suflat la ureche precum sentimentul de abur al unui secret. M-am gândit că ele ştiau toate astea - plimbările, corvezile sau petrecerile pe care eu le uitasem, că nu sunt nici mândre niciodată, nici supărate, nici, poate, răbdătoare sau aşezate, doar că ele au strâns ceva ce ne-am dori să putem regăsi, senzaţia că eşti plin.






Apoi am început să ordonez. Să încerc să-mi amintesc toamnele, iernile şi primăverile trecute, unde, când, cum şi chiar de ce le-am purtat. Ştiam că era, cumva, un drum lung şi că, dacă nu mă voi descurca, o să încep din reflex să inventez şi o să amestec totul în ceva care avea să fie, mai mult, rezultatul unui prezent conjugat cu alte cîteva zeci de timpuri prezent-absente. Eram obosită, dar îmi plăcea să ating lâna, velura şi catifeaua. M-am trezit zâmbind, ca şi când aş fi îmbrăcat umerii cuiva.

Umbrela

Unu:
Ieşisem înainte de furtună cu umbrela cea mare, cernelie, pe care voiam să i-o duc iubitului meu. Îmi cumpărasem de curând un inel simplu şi elegant, nişte bascheţi şi o geantă de pânză, simple şi deloc elegante, şi gustam din plin dualitatea unui sportiv arcuindu-se sprinţar în echipamentul lui de cea mai bună calitate ( mă rog, al meu era second, dar pentru asta am mereu licenţă ), şi, concomitent, a domniţei ce-şi poartă ascunsă pe deget conştiinţa obârşiei sale, inelul pe care şi-a jurat să nu-l amaneteze nicicând, orice ar fi să...
Doi:
Cum era de aşteptat, cerul, după ce trecuse prin stadiile nuanţelor umbrelei, se apropia de cele ale pietrei din inel - piatră de un luciu întunecat, așa cum îl au râurile repezi şi reci de la munte, sub o stâncă, unde poate să fie şi-un schit...Şi cred că pe la secvenţa cu schitul eram când am simţit primii dintre stropii grei, care te bat insistent pe umăr, iar în mai puţin de un minut, ca o regulă în aceste cazuri, îmi făcuseră din cămaşă  un origami ratat; mai mult, am văzut că eram, acum, singură pe stradă şi că un grup de oameni, adăpostit prudent la scara unui bloc, mă privea plin de un interes compasiv şi, mi se părea mie, îndeosebi amuzat. Situaţia devenind stringentă, n-am avut vreme să-mi înăbuş apucăturile sociopate, mai ales că deja intuisem în  vânzoleală cum membre lipicioase şi asudate intră în contact cu pielea mea, în vecinătatea claustrofobică a intrării din bloc - iar dacă nu mă pot lăuda cu cele mai bune alegeri, ştiu că doar ele există pentru mine, aşa că am nimerit în spaţiul şi mai coercitiv încă al unui bancomat, galben şi obraznic în ploaia torenţială, dar, slavă cerului, SINGURĂ, singură să privesc  tot  ce se întâmpla și în care, într-un mod destul de bizar...
Trei:
Era vorba despre mine. Îngustată în mine mai ceva ca de obicei, cu umbrela pusă de-a curmezişul în iluzia nebună că mi-aş putea salva cărţile, cu părul firbinte şi ud lipit de gât, cu ploaia pătrunzând straturi-straturi prin bascheţii mei de cea mai bună calitate, cu inelul lucind sălbatic pe deget, stupefiată ca fetiţele persecutate de mamele vitrege din cărţile cu coperte albastre şi bleumarin pe care le primeam demult de Crăciun, cu respirația sacadată și smulsă de...
Patru:
E vorba despre ceea ce se întâmpla străzii. Abia mai existând, ca într-o peliculă japoneză, care nu ţine cont de nimic sub ploaie. Maşinile aveau  roţile scufundate în valurile surfice de lângă canalizările uitate și claxonau  lângă semafoarele pustii. Din loc în loc, perdele, sau mai degrabă draperii de apă izbeau cu atâta putere, încât credeai că aerul se împotriveşte precum geamul unei ferestre. Imposibil de îmblânzit ideea că CINEVA ERA SUPĂRAT şi că izbea cu furie golind totul, că în orice clipă puteai să fii luat şi purtat de această furie goală în Gopi sau în Madagascar, în vintrele unui canal excedat - şi că nimeni nu ar fi putut recunoaşte, apoi, trupul purtat de ploaie - chiar dacă ar fi purtat un inel cu patină. Tot atunci m-am mai gândit că aşa arată, poate, orice om supărat, dacă cineva l-ar privi cu atenţie de sub aripa indiferentă a unui bancomat...
Cinci:
Sub care tremuram de gânduri;  și sub care am început să simt jena - jena aceea a spaţiului prea strâmt, jena de a face consideraţii dintr-un ungher; de unde poţi cu uşurinţă să crezi că cineva sau ceva este supărat, de unde izbeşti şi poţi fi izbit fără să admiți că poate a fost vorba de neatenţie. Şi mai era şi jena de a încerca să convertești în montură ceva din luciul unui râu care curge nestingherit.  Aşa că...
Şase:
... am luat umbrela şi am ieşit  cât mai dreaptă în ploaie, să-i duc umbrela domnului meu.

Sticlă, sticla

Orice om se gândește la sticlă - așa cred. Chiar dacă ai o casă preponderent din ziduri groase, chiar dacă nu vrei să te gândești în general la lucruri, tot n-ai cum să ocolești sticla. Și, cum sunt opusul uneia dintre categorii și încerc, prin asta, să fiu și opusul celeilalte, spun drept că, oricât de mincinoasă ar fi o memorie la un moment dat, sticla a fost și a rămas mereu una dintre preocupările mele iubite . Așa că nu mică, și absolut deloc confortabilă, mi-a fost mirarea când, cumpărând de la un târg de obiecte vechi două căni cu farfurioare din sticlă FOARTE SUBȚIRE, mi-am dat seama cât de convenţionale până la superficial au fost, până atunci, toate considerațiile mele în legătură cu tema sus-numită. Mi-am dat seama de asta atunci când le-am privit și mi-am spus că, dacă aș sufla prea puternic, aburul respirației mele ar fi atât de greu pentru ele, încât ar putea să le nimicească; mi-am mai dat seama și când le-am ridicat, și am avut senzația că, de fapt, nu țin în mână nimic. Le-am băgat apoi în rucsac, având gesturile și privirile celui căruia i s-a încredințat eprubeta cu antidotul pentru cancer, și am început să merg așa, cu rucsacul pus în față ca un marsupiu pe care nu aveam mâinile nici destul de puternice, nici destul de fine ca să îl protejez.
Mergeam gândindu-mă că mă îndrept spre o petrecere; că în antreu se află acele candelabre care îți spun despre sticlă lucruri minunate, și care îți fac întotdeauna plăcere: că, prin ea, știi că lucrurile pot fi CLARE, TRANSPARENTE, STRĂLUCITOARE. Și apoi, pipăind atent protuberanțele imponderabile ale marsupiului, mă gândeam că atunci, pentru prima dată, voi pătrunde în camera în care are loc, de fapt, petrecerea de sticlă în toate dimensiunile ei- și că iarăși voi fi mirată că, la prima vedere, camera este așa cum știam: străzi cu borduri cenușii și violacee; copii alergând între un leagăn verde și unul albastru; panouri publicitare cu dinți în fotoshop; unduirea unei rochii în jurul unor pulpe de înnebunitor sidef...Dar ceea ce făcea acum din toate acestea o petrecere, în pofida scepticismului pe care îl trezesc astfel de aserțiuni, este faptul că totul era acoperit de o sticlă UȘOARĂ. Ca și când ochii noștri ar avea peste iriși lamele sticlă; ca și când pielea noastră ar păstra, ascunși adânc în cutele ei, senzori transparenți pentru sticlă; sau cum în nări am purta, undeva în dreapta, dispozitive infinitizemale pentru amușinat sticla, în cerul gurii s-ar simți vântul doar pentru că e acolo un palat cu clopoței și tavane din sticlă, și, în fine, ca și când în pavilioanele auzului nostru s-ar cânta, dacă am asculta când dormim, menuete din sticlă - evident, totul din sticlă foarte ușoară...
Am avut apoi și acea tendință de a simplifica, inerentă fiecărei mari descoperiri: că lumea este, poate, acea cameră, acea petrecere sau acele două căni cu farfurioare din sticlă - nu de alta, dar totul părea să se potrivească, doar totul îmi trecuse prin minte atât clar și ușor, ca ceva pe care aburul respirației îl poate face să se risipească, ceva pe care, dacă ai încerca să îl atingi, ai simți nimicul. De aici încolo, presupun că povestea sticlei se transformă în ceva şi mai uşor încă.

Eprubeta

La fel cum se întâmplă de câteva săptămâni încoace, când veneam azi acasă se pregătea o furtună. Mi-a plăcut întotdeauna să văd cum cerul prinde acele nuanțe de cenușiu cernelat, violet și albastru spumos, iar clădirile devin din ce în ce mai albe, ca și când s-ar fi topit în ele toate razele; și de multe ori la fel sunt și străzile, parcă fabricate instant dintr-o melamină natur, fără nicio amprentă. Firește că e vânt, și frunzele se răsucesc în stânga și-n dreapta, împrumutând din incandescența incredibilă a zidurilor, și aici ceva începe să mă grăbească, un amestec de teroare și pioșenie fragmentată, nu știu dacă să mai rămân sau...
Visul meu e să mă plimb odată pe aceste străzi translucide, printre clădirile și frunzele albe, lăsând culorile să se adune deasupra, ca într-o eprubetă cu albastru de metil; să nu mă grăbesc spre casă, să nu am senzația că m-a prins ploaia. Și decantarea să fie lentă în pelicula albastră, apoi transparentă, iar desenele din eprubetă să aibă consistența imaginilor acelora cu fetițe în parc, luând între degete vată de zahăr printre platani.

Tenișii

Vinerea pașii îmi sunt, cam întotdeauna, mai încleiați - știu că e vineri și îmi permit, am chezășia unui weekend pe care îl văd ca pe o nucă, 4 dimineți și seri pline de miez. Azi, cleiul din teniși era mai vâscos, nuca nu avea să fie întreagă, ziua de duminică nu-mi aparține, și poate asta mă făcea să mă mișc reumatic prin ploaie, mi se părea că am picioarele prea subțiri și că mi-a băgat cineva pe furiș pietre în geacă, în blugi și-n rucsac, știam că nu mai sunt decât 2 bucăți din miez, gata-gata să se sfărâmițeze și ele.
Vâscozitatea de azi era dintre cele mai rele, dintre cele care te fac să ți se pară că florile proaspete de pe balcon râd de tine; și-atât de groasă era, că m-am așezat îmbufnată la masă, am picat acolo, ca să zic adevărul, văzând cum se scurg clipe prețioase din nuca cea mică, plină de ulei acum, și având gust de pivniță. M-am uitat din întâmplare la teniși, tenișii cu marginile lor noroioase uscate, mai cuminți decât veacurile, sub o lumină albastră,  părând să fi strecurat claroscur, ca un vitraliu, desenele venelor mele. Mi-am dat seama că nimic nu îi va mișca din locul lor între florile din hol, până o să mă hotărăsc eu să mă ridic, să fac pași și să-mi dau seama că nu lipsește vreun lucru, cât de mic; că lucrurile mă așteaptă, că lucrurile MĂ VOR, că pot să merg ușor spre dormitor cu o carte sau să plec într-o plimbare săltăreață spre calea ferată să culeg maci; și că ei nu îmi vor cere aceste lucruri niciodată, atâta timp cât nu au fost cuprinși de orgoliu sau descurajare, deși am făcut cu ei lucruri imposibile, și nici măcar teama că se vor dezlipi de la ploaie nu s-a întipărit între cusăturile lor.
I-am mai privit o clipă, încercând să-mi amintesc de gustul de nuci cât mai bine, la fel cum erau acolo, întunecate, formele tălpilor mele. Am udat apoi florile și-am văzut din balcon cum se descărcau norii, secretul luminii albastre și gustul sărat al mării.