Șalul

Mi-am luat ieri un șal, avem undeva ideea de a înconjura lumea, nu lumea cea mare, cea cu psihoza colectiva, o lume, pur și simplu. În general, nu îmi prea place vernilul, îmi trezește ideea de mușama, altceva e jadul, de exemplu, însă jadul e jad, orice ar fi, așa că am rămas iarăși surprinsă de vecinătatea lucrurilor.

Șalul este verde și moale, cu margini zimțate, infinite,cum aveam eu nevoie, margini de verde-mușchi, însă el se înconjoară de vernil și m-am trezit gândindu-mă la ele fără vreo legătură cu ceea ce știam eu. Adică: nu știu nici acum dacă verdele-mușchi este origine sau terminus, nu știu dacă verdele din inima pădurii s-a împrăștiat în ceea ce pare o frunză prin care a trecut lumina sau invers, verdele cel modest și timid s-a concentrat într-un loc umbrit, numai bun de așezat, însă mi-am dat seama că fără vernil nu se putea; șalul nu ar fi fost catacomba cu rooibos și bijuterii de aramă, cu o carte din care să pot simți cu adevărat praful, acel ceva mărunt și inexplicabil cum este nisipul, care parcă îmi scârțâia între dinți, atât de puternice erau meterezele șalului.

Am adormit cu el pe umeri, fiindcă sunt nopți cu vise în care am nevoie să mă așez pe iarbă și să respir adânc - și puteai crede fără efort că s-a inventat o câmpie doar pentru întuneric; nu cred că mă poate contrazice niciunul dintre cei care au înconjurat, cumva, lumea.