Lucruri intransmisibile (Remembering Sei Shonagon (9)

* Ceea ce tu numeşti revelaţii
* Timpul pe care îl petreci singur
* TOATE gândurile din FIECARE clipă
* Durerea
* Fericirea
* Ceea ce îţi evocă mirosurile
* Trezitul devreme de unul singur

Lucruri greu de imaginat (remembering Sei Shonagon 8)

* O crimă cu premeditare
* Oamenii care ştiu că îi deranjează pe ceilalţi fără să le pese
* Empatia unui miliardar
* Mintea unei păsări; a unui preşedinte
* Fulgi de zăpadă kaki
* Zgomotul unui oraş acum 200 de ani.
* Zgomotul unui oraş peste 200 de ani
* Memoria tuturor intuiţiilor pe care le-ai avut
* Lipsa toamnei
* Lava

Cuminţenia hainelor

Pentru că, inevitabil, oricine ajunge să se îndrăgostească măcar o dată şi să-şi dorească, inevitabil, să să se îmbrace frumos, hainele au fost mereu pentru mine un subiect inevitabil. Le-am văzut aranjate ireproşabil pe umeraşe asortate, protejate în huse din dressinguri impresionante; alteori, le-am văzut boţite în colţurile fetide ale caselor, cu tivurile descusute rămânând descusute. Mi-am mai dat, astfel, seama că în privinţa hainelor teoria extremelor nu funcţionează şi că sunt într-un impas, pentru că nici înţelepciunea căii de mijloc, a hainelor, să spunem, nici-impecabile-nici-şifonate nu îmi oferă altceva decât alternativa unor fiinţe care se îndreaptă la 7.45 dimineaţa spre birouri aşezate perpendicular.
Zilele trecute am început să caut printre hainele de toamnă-iarnă o cămaşă în carouri şi un şal de care mi-am amintit când m-am procopsit cu o pereche de ghete cărămizii (ghete care nu sunt, de fapt, deloc urâte, numai că atunci când port pantofi coloraţi am senzaţia că sunt doar încălţată, că un colier sau o brăţară, care pot fi cât de stridente vor, ar fi coborât de undeva şi ar fi fost călcate în picioare); dar, cum la ele nu pot să renunţ, am impresia că îmi fac un masaj în surdină, m-am gândit să caut ceva colorat pentru a îndepărta senzaţia "picioarelor grele", cum se spune la televizor, din alte motive. Niciodată nu am avut memoria hainelor pe care le am, de aceea mă trezesc ţipând de uimire în fiecare an, dar, la fel, niciodată nu cred să fi avut o surpriză ca aceasta de-acum.











Am descoperit şaluri de lână cu motive orientale, veste de lână scurte şi uneori chic, două pulovere care fuseseră o revelaţie pentru mine într-o toamnă anume, raiaţii uzaţi care se apropie de jumătate din vârsta mea, sacoul pe care eram sigură că-l uitasem într-un autobuz, o fustă strâmtă şi, o, doamne, atât de scurtă încât prima dată am avut impresia că, între timp, am mai crescut 20 de centimetri. Unde, când şi, mai ales, cum am purtat toate hainele astea? De ce, am ajuns să mă întreb, prosteşte, la un moment dat. Le-am luat în braţe şi le-am mirosit, apoi le-am răvăşit în forma unei moviliţe informe şi neputincioase pe care am fotografiat-o cum fac detectivii, în filme, atunci când este descoperit un cadavru. Apoi mi-a venit să le îmbrăţişez iar, tot ca eroinele din filme trupurile inerte, oricum totul devenise complet ridicol şi iarăşi ridicol, aşa cum se amestecă  rimelul cu fondul de ten al actriţelor din telenovele atunci când sunt ele îndurerate. Şi mai era şi altă faţetă, faţeta maximă, să spunem, a faptului că ridicolul ştiut nu e mai puţin ridicol, iar dacă totuşi te opreşti nu înseamnă că s-a terminat, ci că rezervorul acela lacrimal are şi el, ca şi sufletul, limitele lui, în funcţie de somn, hrană, anotimpuri, dispoziţii umorale şi, da, îmbrăcăminte. Dar atunci nimic din toate astea nu m-a oprit, ci doar acea senzaţie de duioşie pură faţă de ceea ce am numit în mintea mea cuminţenia hainelor. Ceea ce încercau ele să facă, prin culori şi texturi, cu tine, ceva chic, excentric sau delicat, ceva suflat la ureche precum sentimentul de abur al unui secret. M-am gândit că ele ştiau toate astea - plimbările, corvezile sau petrecerile pe care eu le uitasem, că nu sunt nici mândre niciodată, nici supărate, nici, poate, răbdătoare sau aşezate, doar că ele au strâns ceva ce ne-am dori să putem regăsi, senzaţia că eşti plin.






Apoi am început să ordonez. Să încerc să-mi amintesc toamnele, iernile şi primăverile trecute, unde, când, cum şi chiar de ce le-am purtat. Ştiam că era, cumva, un drum lung şi că, dacă nu mă voi descurca, o să încep din reflex să inventez şi o să amestec totul în ceva care avea să fie, mai mult, rezultatul unui prezent conjugat cu alte cîteva zeci de timpuri prezent-absente. Eram obosită, dar îmi plăcea să ating lâna, velura şi catifeaua. M-am trezit zâmbind, ca şi când aş fi îmbrăcat umerii cuiva.

Umbrela

Unu:
Ieşisem înainte de furtună cu umbrela cea mare, cernelie, pe care voiam să i-o duc iubitului meu. Îmi cumpărasem de curând un inel simplu şi elegant, nişte bascheţi şi o geantă de pânză, simple şi deloc elegante, şi gustam din plin dualitatea unui sportiv arcuindu-se sprinţar în echipamentul lui de cea mai bună calitate ( mă rog, al meu era second, dar pentru asta am mereu licenţă ), şi, concomitent, a domniţei ce-şi poartă ascunsă pe deget conştiinţa obârşiei sale, inelul pe care şi-a jurat să nu-l amaneteze nicicând, orice ar fi să...
Doi:
Cum era de aşteptat, cerul, după ce trecuse prin stadiile nuanţelor umbrelei, se apropia de cele ale pietrei din inel - piatră de un luciu întunecat, așa cum îl au râurile repezi şi reci de la munte, sub o stâncă, unde poate să fie şi-un schit...Şi cred că pe la secvenţa cu schitul eram când am simţit primii dintre stropii grei, care te bat insistent pe umăr, iar în mai puţin de un minut, ca o regulă în aceste cazuri, îmi făcuseră din cămaşă  un origami ratat; mai mult, am văzut că eram, acum, singură pe stradă şi că un grup de oameni, adăpostit prudent la scara unui bloc, mă privea plin de un interes compasiv şi, mi se părea mie, îndeosebi amuzat. Situaţia devenind stringentă, n-am avut vreme să-mi înăbuş apucăturile sociopate, mai ales că deja intuisem în  vânzoleală cum membre lipicioase şi asudate intră în contact cu pielea mea, în vecinătatea claustrofobică a intrării din bloc - iar dacă nu mă pot lăuda cu cele mai bune alegeri, ştiu că doar ele există pentru mine, aşa că am nimerit în spaţiul şi mai coercitiv încă al unui bancomat, galben şi obraznic în ploaia torenţială, dar, slavă cerului, SINGURĂ, singură să privesc  tot  ce se întâmpla și în care, într-un mod destul de bizar...
Trei:
Era vorba despre mine. Îngustată în mine mai ceva ca de obicei, cu umbrela pusă de-a curmezişul în iluzia nebună că mi-aş putea salva cărţile, cu părul firbinte şi ud lipit de gât, cu ploaia pătrunzând straturi-straturi prin bascheţii mei de cea mai bună calitate, cu inelul lucind sălbatic pe deget, stupefiată ca fetiţele persecutate de mamele vitrege din cărţile cu coperte albastre şi bleumarin pe care le primeam demult de Crăciun, cu respirația sacadată și smulsă de...
Patru:
E vorba despre ceea ce se întâmpla străzii. Abia mai existând, ca într-o peliculă japoneză, care nu ţine cont de nimic sub ploaie. Maşinile aveau  roţile scufundate în valurile surfice de lângă canalizările uitate și claxonau  lângă semafoarele pustii. Din loc în loc, perdele, sau mai degrabă draperii de apă izbeau cu atâta putere, încât credeai că aerul se împotriveşte precum geamul unei ferestre. Imposibil de îmblânzit ideea că CINEVA ERA SUPĂRAT şi că izbea cu furie golind totul, că în orice clipă puteai să fii luat şi purtat de această furie goală în Gopi sau în Madagascar, în vintrele unui canal excedat - şi că nimeni nu ar fi putut recunoaşte, apoi, trupul purtat de ploaie - chiar dacă ar fi purtat un inel cu patină. Tot atunci m-am mai gândit că aşa arată, poate, orice om supărat, dacă cineva l-ar privi cu atenţie de sub aripa indiferentă a unui bancomat...
Cinci:
Sub care tremuram de gânduri;  și sub care am început să simt jena - jena aceea a spaţiului prea strâmt, jena de a face consideraţii dintr-un ungher; de unde poţi cu uşurinţă să crezi că cineva sau ceva este supărat, de unde izbeşti şi poţi fi izbit fără să admiți că poate a fost vorba de neatenţie. Şi mai era şi jena de a încerca să convertești în montură ceva din luciul unui râu care curge nestingherit.  Aşa că...
Şase:
... am luat umbrela şi am ieşit  cât mai dreaptă în ploaie, să-i duc umbrela domnului meu.

Banchet. După Banchet

Veneam acasă după banchet şi titlul cărţii lui Mishima mi se rotea sâcâitor în minte pe o orbită goală, fiindcă nu reuşeam să îmi amintesc nici măcar o idee din roman; presupun că e unul dintre titlurile acelea ca un loc comun, care devine expresie printre literaţi, căruia îi poţi da înţelesul care-ţi convine, iar apoi te simţi vinovat şi îţi promiţi solemn c-ai să reciteşti cartea cu prima ocazie. Dar, pe lângă asta, veneam cu braţele pline de flori şi de prăjituri, cu aparatul greu de fotografii pe umăr, ca daruri concrete ale banchetului, şi în mine tot o fotografie era, cu prea mult exposure, şi cu prea mult shadows: reuşisem cu copiii din clasa de care tocmai mă despărţisem ceea ce ratasem de atâtea ori în viaţă, cu atâţia oameni: să fiu prietenă. Iar acum, după banchet, despărţirea urca în mine, iar din imaginea asta nu ştiam ce să salvez mai întâi.
Cam aşa arătam exterior-interior, şi ora era aceea ultima în care mai poţi spune că e după-amiază, ora portocalie, cu margini galbene, un pepene copt  gata să se eviscereze în seară; şi mai era ceva arzător în mijloc, ceva pe care, dacă nu ai calităţile necesare, îl descrii ca fiind alb. Iar toate astea intraseră în piele şi în trandafiri, în rochie şi în zaharicale - şi cred că aproximativ din acest moment a irupt în mine anamneza cu pregnanţa ei de insolaţie, în care s-au învălmăşit delirant gesturile, cuvintele şi chipurile de la banchet. Tandreţea aproape indecentă, eminamente tactilă, pe care o manifestă femeile când sunt singure, şi pe care o surprinsesem între Lucia şi Nicole;





intimitatea permisă de proximitatea petrecerii dintre macho-ul clasei, cu testosteron latin, şi frumuseţea nordică, egală şi imparţială, a şefei reuniunii, Roxana; timiditatea brusc estompată de eşafodajul unei coafuri laborioase şi a unor ironii bine plasate ale Ileanei, roşcata noastră filiformă de 1,30 m;

dansul riguros şi aerisit, de echilibru perfect între atenţie şi nepăsare, între narcisism şi umilinţă, de care nu o credeam pe Rebeca în stare...

Simţeam toate astea ca pe un bronz cu multe gălbenuşuri,  toate dansurile, tandreţurile şi ironiile le mai văzusem şi intuisem şi înainte, însă numai în acel fel în care după-amiaza e ori numai portocalie, ori numai galbenă, ori, sunt nemulţumită de acest cuvânt, albă. Şi mi-am zis că ştiu, acum, ce înseamnă banchetul, o, da, ocazia aceea cu care se întâmplă nimicurile care contează şi cu care oamenii arată tot ce e bun şi preţios în ei.
Bine, şi după banchet ce facem? Ne întoarcem spre casă ştiind că oamenii pot fi buni, şi preţioşi cu adevărat, şi încercăm să descriem toate astea în vocabule cu ISO mărit doar pentru că, deocamdată, nu ne putem descurca decât în cuvinte şi în culori? ... Japonezul avea dreptate, ştiu fără  să recitesc cartea: după banchet este doar asta, şi în locul acela  rămânem tăcuţi şi salvaţi de tăcere, iar tăcerea este a fructelor ce așteaptă seara în ram .

Sticlă, sticla

Orice om se gândește la sticlă - așa cred. Chiar dacă ai o casă preponderent din ziduri groase, chiar dacă nu vrei să te gândești în general la lucruri, tot n-ai cum să ocolești sticla. Și, cum sunt opusul uneia dintre categorii și încerc, prin asta, să fiu și opusul celeilalte, spun drept că, oricât de mincinoasă ar fi o memorie la un moment dat, sticla a fost și a rămas mereu una dintre preocupările mele iubite . Așa că nu mică, și absolut deloc confortabilă, mi-a fost mirarea când, cumpărând de la un târg de obiecte vechi două căni cu farfurioare din sticlă FOARTE SUBȚIRE, mi-am dat seama cât de convenţionale până la superficial au fost, până atunci, toate considerațiile mele în legătură cu tema sus-numită. Mi-am dat seama de asta atunci când le-am privit și mi-am spus că, dacă aș sufla prea puternic, aburul respirației mele ar fi atât de greu pentru ele, încât ar putea să le nimicească; mi-am mai dat seama și când le-am ridicat, și am avut senzația că, de fapt, nu țin în mână nimic. Le-am băgat apoi în rucsac, având gesturile și privirile celui căruia i s-a încredințat eprubeta cu antidotul pentru cancer, și am început să merg așa, cu rucsacul pus în față ca un marsupiu pe care nu aveam mâinile nici destul de puternice, nici destul de fine ca să îl protejez.
Mergeam gândindu-mă că mă îndrept spre o petrecere; că în antreu se află acele candelabre care îți spun despre sticlă lucruri minunate, și care îți fac întotdeauna plăcere: că, prin ea, știi că lucrurile pot fi CLARE, TRANSPARENTE, STRĂLUCITOARE. Și apoi, pipăind atent protuberanțele imponderabile ale marsupiului, mă gândeam că atunci, pentru prima dată, voi pătrunde în camera în care are loc, de fapt, petrecerea de sticlă în toate dimensiunile ei- și că iarăși voi fi mirată că, la prima vedere, camera este așa cum știam: străzi cu borduri cenușii și violacee; copii alergând între un leagăn verde și unul albastru; panouri publicitare cu dinți în fotoshop; unduirea unei rochii în jurul unor pulpe de înnebunitor sidef...Dar ceea ce făcea acum din toate acestea o petrecere, în pofida scepticismului pe care îl trezesc astfel de aserțiuni, este faptul că totul era acoperit de o sticlă UȘOARĂ. Ca și când ochii noștri ar avea peste iriși lamele sticlă; ca și când pielea noastră ar păstra, ascunși adânc în cutele ei, senzori transparenți pentru sticlă; sau cum în nări am purta, undeva în dreapta, dispozitive infinitizemale pentru amușinat sticla, în cerul gurii s-ar simți vântul doar pentru că e acolo un palat cu clopoței și tavane din sticlă, și, în fine, ca și când în pavilioanele auzului nostru s-ar cânta, dacă am asculta când dormim, menuete din sticlă - evident, totul din sticlă foarte ușoară...
Am avut apoi și acea tendință de a simplifica, inerentă fiecărei mari descoperiri: că lumea este, poate, acea cameră, acea petrecere sau acele două căni cu farfurioare din sticlă - nu de alta, dar totul părea să se potrivească, doar totul îmi trecuse prin minte atât clar și ușor, ca ceva pe care aburul respirației îl poate face să se risipească, ceva pe care, dacă ai încerca să îl atingi, ai simți nimicul. De aici încolo, presupun că povestea sticlei se transformă în ceva şi mai uşor încă.

Lucruri incredibile ( remembering Sei Shonagon 7 )

Prelucrarea fotografiei: Roxana Ghiţă


* Calele negre, macii galbeni, hortensiile albastre
* Un frigider mirosind a pin
* Încălțămintea de vară iarna; încălțămintea de iarnă vara
* Ora trei a dimineții
* Un muzician care se târguiește în piață
* Clădirile cu viori și crupe care cântă și dansează în Wismar
* Floarea revărsată, îmbobocită abia cu o oră în urmă