Banchet. După Banchet

Veneam acasă după banchet şi titlul cărţii lui Mishima mi se rotea sâcâitor în minte pe o orbită goală, fiindcă nu reuşeam să îmi amintesc nici măcar o idee din roman; presupun că e unul dintre titlurile acelea ca un loc comun, care devine expresie printre literaţi, căruia îi poţi da înţelesul care-ţi convine, iar apoi te simţi vinovat şi îţi promiţi solemn c-ai să reciteşti cartea cu prima ocazie. Dar, pe lângă asta, veneam cu braţele pline de flori şi de prăjituri, cu aparatul greu de fotografii pe umăr, ca daruri concrete ale banchetului, şi în mine tot o fotografie era, cu prea mult exposure, şi cu prea mult shadows: reuşisem cu copiii din clasa de care tocmai mă despărţisem ceea ce ratasem de atâtea ori în viaţă, cu atâţia oameni: să fiu prietenă. Iar acum, după banchet, despărţirea urca în mine, iar din imaginea asta nu ştiam ce să salvez mai întâi.
Cam aşa arătam exterior-interior, şi ora era aceea ultima în care mai poţi spune că e după-amiază, ora portocalie, cu margini galbene, un pepene copt  gata să se eviscereze în seară; şi mai era ceva arzător în mijloc, ceva pe care, dacă nu ai calităţile necesare, îl descrii ca fiind alb. Iar toate astea intraseră în piele şi în trandafiri, în rochie şi în zaharicale - şi cred că aproximativ din acest moment a irupt în mine anamneza cu pregnanţa ei de insolaţie, în care s-au învălmăşit delirant gesturile, cuvintele şi chipurile de la banchet. Tandreţea aproape indecentă, eminamente tactilă, pe care o manifestă femeile când sunt singure, şi pe care o surprinsesem între Lucia şi Nicole;





intimitatea permisă de proximitatea petrecerii dintre macho-ul clasei, cu testosteron latin, şi frumuseţea nordică, egală şi imparţială, a şefei reuniunii, Roxana; timiditatea brusc estompată de eşafodajul unei coafuri laborioase şi a unor ironii bine plasate ale Ileanei, roşcata noastră filiformă de 1,30 m;

dansul riguros şi aerisit, de echilibru perfect între atenţie şi nepăsare, între narcisism şi umilinţă, de care nu o credeam pe Rebeca în stare...

Simţeam toate astea ca pe un bronz cu multe gălbenuşuri,  toate dansurile, tandreţurile şi ironiile le mai văzusem şi intuisem şi înainte, însă numai în acel fel în care după-amiaza e ori numai portocalie, ori numai galbenă, ori, sunt nemulţumită de acest cuvânt, albă. Şi mi-am zis că ştiu, acum, ce înseamnă banchetul, o, da, ocazia aceea cu care se întâmplă nimicurile care contează şi cu care oamenii arată tot ce e bun şi preţios în ei.
Bine, şi după banchet ce facem? Ne întoarcem spre casă ştiind că oamenii pot fi buni, şi preţioşi cu adevărat, şi încercăm să descriem toate astea în vocabule cu ISO mărit doar pentru că, deocamdată, nu ne putem descurca decât în cuvinte şi în culori? ... Japonezul avea dreptate, ştiu fără  să recitesc cartea: după banchet este doar asta, şi în locul acela  rămânem tăcuţi şi salvaţi de tăcere, iar tăcerea este a fructelor ce așteaptă seara în ram .

Sticlă, sticla

Orice om se gândește la sticlă - așa cred. Chiar dacă ai o casă preponderent din ziduri groase, chiar dacă nu vrei să te gândești în general la lucruri, tot n-ai cum să ocolești sticla. Și, cum sunt opusul uneia dintre categorii și încerc, prin asta, să fiu și opusul celeilalte, spun drept că, oricât de mincinoasă ar fi o memorie la un moment dat, sticla a fost și a rămas mereu una dintre preocupările mele iubite . Așa că nu mică, și absolut deloc confortabilă, mi-a fost mirarea când, cumpărând de la un târg de obiecte vechi două căni cu farfurioare din sticlă FOARTE SUBȚIRE, mi-am dat seama cât de convenţionale până la superficial au fost, până atunci, toate considerațiile mele în legătură cu tema sus-numită. Mi-am dat seama de asta atunci când le-am privit și mi-am spus că, dacă aș sufla prea puternic, aburul respirației mele ar fi atât de greu pentru ele, încât ar putea să le nimicească; mi-am mai dat seama și când le-am ridicat, și am avut senzația că, de fapt, nu țin în mână nimic. Le-am băgat apoi în rucsac, având gesturile și privirile celui căruia i s-a încredințat eprubeta cu antidotul pentru cancer, și am început să merg așa, cu rucsacul pus în față ca un marsupiu pe care nu aveam mâinile nici destul de puternice, nici destul de fine ca să îl protejez.
Mergeam gândindu-mă că mă îndrept spre o petrecere; că în antreu se află acele candelabre care îți spun despre sticlă lucruri minunate, și care îți fac întotdeauna plăcere: că, prin ea, știi că lucrurile pot fi CLARE, TRANSPARENTE, STRĂLUCITOARE. Și apoi, pipăind atent protuberanțele imponderabile ale marsupiului, mă gândeam că atunci, pentru prima dată, voi pătrunde în camera în care are loc, de fapt, petrecerea de sticlă în toate dimensiunile ei- și că iarăși voi fi mirată că, la prima vedere, camera este așa cum știam: străzi cu borduri cenușii și violacee; copii alergând între un leagăn verde și unul albastru; panouri publicitare cu dinți în fotoshop; unduirea unei rochii în jurul unor pulpe de înnebunitor sidef...Dar ceea ce făcea acum din toate acestea o petrecere, în pofida scepticismului pe care îl trezesc astfel de aserțiuni, este faptul că totul era acoperit de o sticlă UȘOARĂ. Ca și când ochii noștri ar avea peste iriși lamele sticlă; ca și când pielea noastră ar păstra, ascunși adânc în cutele ei, senzori transparenți pentru sticlă; sau cum în nări am purta, undeva în dreapta, dispozitive infinitizemale pentru amușinat sticla, în cerul gurii s-ar simți vântul doar pentru că e acolo un palat cu clopoței și tavane din sticlă, și, în fine, ca și când în pavilioanele auzului nostru s-ar cânta, dacă am asculta când dormim, menuete din sticlă - evident, totul din sticlă foarte ușoară...
Am avut apoi și acea tendință de a simplifica, inerentă fiecărei mari descoperiri: că lumea este, poate, acea cameră, acea petrecere sau acele două căni cu farfurioare din sticlă - nu de alta, dar totul părea să se potrivească, doar totul îmi trecuse prin minte atât clar și ușor, ca ceva pe care aburul respirației îl poate face să se risipească, ceva pe care, dacă ai încerca să îl atingi, ai simți nimicul. De aici încolo, presupun că povestea sticlei se transformă în ceva şi mai uşor încă.

Bruma ( remembering Sei Shonagon, 3 )

* Prima brumă, a doua brumă, a treia brumă...
* Bruma care face colinele lui noiembrie pişcoturi rostogolite prin zahăr
* Bruma aşezată în grădină peste trandafiri îngheţaţi şi peste peţiolurile frunzelor groase de nuc ( şi mai hazliu mi se pare că acestea din urmă tot cu gândul la foietajele unei baclavale mă duc )
* Bruma care se lasă seara deasupra buştenilor căzuţi la pământ într-o pădure pustie
* Bruma din calendarele vechi
* Bruma de pe gulerul unui cojoc alb, uitat noaptea afară
* Bruma din cuiburile goale ale păsărilor
* Bruma de pe pervaz
* Bruma ca iarba, dacă o vezi printre degete roşii, abur îngust de cafea şi bocanci îmblăniţi
* Bruma din care auzi ţipete înalte de păsări, şi mereu îţi vine să crezi că sunt corbi
* Bruma pe care îţi vine s-o mângâi.

Nunţi ( remembering Sei Shonagon, 2 )

* Nunţile cu mirese mici, cu chipuri de mătase şi ace.
* Nunţile din septembrie şi din octombrie.
* Nunţile care au în spate o verandă.
* Nunţile în care a doua zi pare cu neputinţă.
* Nunţile care iau forma unor buline într-un pahar de cristal.
* Nunţile după care rămâi gândindu-te la unduirea unui voal pe un zid alb.

Goblenurile

Goblenurile este bine să fie aurii; se pot folosi pentru aceasta păsări cu aripi rotunde sau ascuţite, care poartă la gât muzicuţe. Dar penele trebuie să fie, neapărat, galbene, un galben ca un goblen, ca să poţi amuşina printre gâturile lor ca un pepene pârguit; dar nu dintre aceia zemoşi, ci, mai degrabă, ca un pepene galben uscat, pe care să îl risipeşti fără grabă-ntre râsete.
Este bine şi ca goblenul să le semene epoleţilor - şi nu din exhibiţionism ostăşesc, ci fiindcă e dezirabil, în general, ca lucrurile să strălucească, să stea drepte, să îndrepte; să aibă ţinută; să-ţi amintească.
Sunt, acestea, simple sugestii; ştim că nu există reguli pentru ceea ce poate să însemne o napolitană, un pepene şi nici, după cum s-a văzut, epoleţii. Uneori prindem însă murmurul unor aliteraţii îndepărtate şi ne surprindem şezând într-un zâmbet curajos pe care l-am mai zărit în copilărie, când toţi oamenii importanţi puneau lângă ferestrele lor minunate goblenuri.