Am o prietenă care-și spune Margot pentru mine, eu aș vrea să se numească așa pentru totdeauna, fiindcă e frumoasă și semeață ca o regină. M-a anunțat că se va chema astfel ca să o recunosc mai ușor, fără alte cuvinte, în timpul întâlnirilor noastre scurte și rare lângă fereastra unui tren grăbit sau lângă o gustare meșterită vesel ca un bento; și atunci am auzit și mai clar , între plecări și roșii tăiate la repezeală, foșnetele acelea de mătăsuri inconfundabile...
Iar azi am vrut din nou să fotografiez florile purpurii de pe balcon, m-am apropiat din ce în ce mai mult cu camera, încercând să intru în budoarele lor sângerii de mângâieri și tăcere, mi-am imaginat clipa în care aș bea ceai întinsă pe canapele albe din stamine și pistiluri, și cum mi-aș așeza tacticos bolul pe veranda de petale filtrată coraliu...M-am oprit în mijlocul unei senzații de familiar, simțeam că mai fusesem,cumva, în acest loc, că cineva mă chemase lângă un foc, o flacără foșnea și semăna cu sticlirea unei diademe - și am știut că locul acela se numea Margot, și că Margot era ea.
