Umbrela

Unu:
Ieşisem înainte de furtună cu umbrela cea mare, cernelie, pe care voiam să i-o duc iubitului meu. Îmi cumpărasem de curând un inel simplu şi elegant, nişte bascheţi şi o geantă de pânză, simple şi deloc elegante, şi gustam din plin dualitatea unui sportiv arcuindu-se sprinţar în echipamentul lui de cea mai bună calitate ( mă rog, al meu era second, dar pentru asta am mereu licenţă ), şi, concomitent, a domniţei ce-şi poartă ascunsă pe deget conştiinţa obârşiei sale, inelul pe care şi-a jurat să nu-l amaneteze nicicând, orice ar fi să...
Doi:
Cum era de aşteptat, cerul, după ce trecuse prin stadiile nuanţelor umbrelei, se apropia de cele ale pietrei din inel - piatră de un luciu întunecat, așa cum îl au râurile repezi şi reci de la munte, sub o stâncă, unde poate să fie şi-un schit...Şi cred că pe la secvenţa cu schitul eram când am simţit primii dintre stropii grei, care te bat insistent pe umăr, iar în mai puţin de un minut, ca o regulă în aceste cazuri, îmi făcuseră din cămaşă  un origami ratat; mai mult, am văzut că eram, acum, singură pe stradă şi că un grup de oameni, adăpostit prudent la scara unui bloc, mă privea plin de un interes compasiv şi, mi se părea mie, îndeosebi amuzat. Situaţia devenind stringentă, n-am avut vreme să-mi înăbuş apucăturile sociopate, mai ales că deja intuisem în  vânzoleală cum membre lipicioase şi asudate intră în contact cu pielea mea, în vecinătatea claustrofobică a intrării din bloc - iar dacă nu mă pot lăuda cu cele mai bune alegeri, ştiu că doar ele există pentru mine, aşa că am nimerit în spaţiul şi mai coercitiv încă al unui bancomat, galben şi obraznic în ploaia torenţială, dar, slavă cerului, SINGURĂ, singură să privesc  tot  ce se întâmpla și în care, într-un mod destul de bizar...
Trei:
Era vorba despre mine. Îngustată în mine mai ceva ca de obicei, cu umbrela pusă de-a curmezişul în iluzia nebună că mi-aş putea salva cărţile, cu părul firbinte şi ud lipit de gât, cu ploaia pătrunzând straturi-straturi prin bascheţii mei de cea mai bună calitate, cu inelul lucind sălbatic pe deget, stupefiată ca fetiţele persecutate de mamele vitrege din cărţile cu coperte albastre şi bleumarin pe care le primeam demult de Crăciun, cu respirația sacadată și smulsă de...
Patru:
E vorba despre ceea ce se întâmpla străzii. Abia mai existând, ca într-o peliculă japoneză, care nu ţine cont de nimic sub ploaie. Maşinile aveau  roţile scufundate în valurile surfice de lângă canalizările uitate și claxonau  lângă semafoarele pustii. Din loc în loc, perdele, sau mai degrabă draperii de apă izbeau cu atâta putere, încât credeai că aerul se împotriveşte precum geamul unei ferestre. Imposibil de îmblânzit ideea că CINEVA ERA SUPĂRAT şi că izbea cu furie golind totul, că în orice clipă puteai să fii luat şi purtat de această furie goală în Gopi sau în Madagascar, în vintrele unui canal excedat - şi că nimeni nu ar fi putut recunoaşte, apoi, trupul purtat de ploaie - chiar dacă ar fi purtat un inel cu patină. Tot atunci m-am mai gândit că aşa arată, poate, orice om supărat, dacă cineva l-ar privi cu atenţie de sub aripa indiferentă a unui bancomat...
Cinci:
Sub care tremuram de gânduri;  și sub care am început să simt jena - jena aceea a spaţiului prea strâmt, jena de a face consideraţii dintr-un ungher; de unde poţi cu uşurinţă să crezi că cineva sau ceva este supărat, de unde izbeşti şi poţi fi izbit fără să admiți că poate a fost vorba de neatenţie. Şi mai era şi jena de a încerca să convertești în montură ceva din luciul unui râu care curge nestingherit.  Aşa că...
Şase:
... am luat umbrela şi am ieşit  cât mai dreaptă în ploaie, să-i duc umbrela domnului meu.

Banchet. După Banchet

Veneam acasă după banchet şi titlul cărţii lui Mishima mi se rotea sâcâitor în minte pe o orbită goală, fiindcă nu reuşeam să îmi amintesc nici măcar o idee din roman; presupun că e unul dintre titlurile acelea ca un loc comun, care devine expresie printre literaţi, căruia îi poţi da înţelesul care-ţi convine, iar apoi te simţi vinovat şi îţi promiţi solemn c-ai să reciteşti cartea cu prima ocazie. Dar, pe lângă asta, veneam cu braţele pline de flori şi de prăjituri, cu aparatul greu de fotografii pe umăr, ca daruri concrete ale banchetului, şi în mine tot o fotografie era, cu prea mult exposure, şi cu prea mult shadows: reuşisem cu copiii din clasa de care tocmai mă despărţisem ceea ce ratasem de atâtea ori în viaţă, cu atâţia oameni: să fiu prietenă. Iar acum, după banchet, despărţirea urca în mine, iar din imaginea asta nu ştiam ce să salvez mai întâi.
Cam aşa arătam exterior-interior, şi ora era aceea ultima în care mai poţi spune că e după-amiază, ora portocalie, cu margini galbene, un pepene copt  gata să se eviscereze în seară; şi mai era ceva arzător în mijloc, ceva pe care, dacă nu ai calităţile necesare, îl descrii ca fiind alb. Iar toate astea intraseră în piele şi în trandafiri, în rochie şi în zaharicale - şi cred că aproximativ din acest moment a irupt în mine anamneza cu pregnanţa ei de insolaţie, în care s-au învălmăşit delirant gesturile, cuvintele şi chipurile de la banchet. Tandreţea aproape indecentă, eminamente tactilă, pe care o manifestă femeile când sunt singure, şi pe care o surprinsesem între Lucia şi Nicole;





intimitatea permisă de proximitatea petrecerii dintre macho-ul clasei, cu testosteron latin, şi frumuseţea nordică, egală şi imparţială, a şefei reuniunii, Roxana; timiditatea brusc estompată de eşafodajul unei coafuri laborioase şi a unor ironii bine plasate ale Ileanei, roşcata noastră filiformă de 1,30 m;

dansul riguros şi aerisit, de echilibru perfect între atenţie şi nepăsare, între narcisism şi umilinţă, de care nu o credeam pe Rebeca în stare...

Simţeam toate astea ca pe un bronz cu multe gălbenuşuri,  toate dansurile, tandreţurile şi ironiile le mai văzusem şi intuisem şi înainte, însă numai în acel fel în care după-amiaza e ori numai portocalie, ori numai galbenă, ori, sunt nemulţumită de acest cuvânt, albă. Şi mi-am zis că ştiu, acum, ce înseamnă banchetul, o, da, ocazia aceea cu care se întâmplă nimicurile care contează şi cu care oamenii arată tot ce e bun şi preţios în ei.
Bine, şi după banchet ce facem? Ne întoarcem spre casă ştiind că oamenii pot fi buni, şi preţioşi cu adevărat, şi încercăm să descriem toate astea în vocabule cu ISO mărit doar pentru că, deocamdată, nu ne putem descurca decât în cuvinte şi în culori? ... Japonezul avea dreptate, ştiu fără  să recitesc cartea: după banchet este doar asta, şi în locul acela  rămânem tăcuţi şi salvaţi de tăcere, iar tăcerea este a fructelor ce așteaptă seara în ram .

Sticlă, sticla

Orice om se gândește la sticlă - așa cred. Chiar dacă ai o casă preponderent din ziduri groase, chiar dacă nu vrei să te gândești în general la lucruri, tot n-ai cum să ocolești sticla. Și, cum sunt opusul uneia dintre categorii și încerc, prin asta, să fiu și opusul celeilalte, spun drept că, oricât de mincinoasă ar fi o memorie la un moment dat, sticla a fost și a rămas mereu una dintre preocupările mele iubite . Așa că nu mică, și absolut deloc confortabilă, mi-a fost mirarea când, cumpărând de la un târg de obiecte vechi două căni cu farfurioare din sticlă FOARTE SUBȚIRE, mi-am dat seama cât de convenţionale până la superficial au fost, până atunci, toate considerațiile mele în legătură cu tema sus-numită. Mi-am dat seama de asta atunci când le-am privit și mi-am spus că, dacă aș sufla prea puternic, aburul respirației mele ar fi atât de greu pentru ele, încât ar putea să le nimicească; mi-am mai dat seama și când le-am ridicat, și am avut senzația că, de fapt, nu țin în mână nimic. Le-am băgat apoi în rucsac, având gesturile și privirile celui căruia i s-a încredințat eprubeta cu antidotul pentru cancer, și am început să merg așa, cu rucsacul pus în față ca un marsupiu pe care nu aveam mâinile nici destul de puternice, nici destul de fine ca să îl protejez.
Mergeam gândindu-mă că mă îndrept spre o petrecere; că în antreu se află acele candelabre care îți spun despre sticlă lucruri minunate, și care îți fac întotdeauna plăcere: că, prin ea, știi că lucrurile pot fi CLARE, TRANSPARENTE, STRĂLUCITOARE. Și apoi, pipăind atent protuberanțele imponderabile ale marsupiului, mă gândeam că atunci, pentru prima dată, voi pătrunde în camera în care are loc, de fapt, petrecerea de sticlă în toate dimensiunile ei- și că iarăși voi fi mirată că, la prima vedere, camera este așa cum știam: străzi cu borduri cenușii și violacee; copii alergând între un leagăn verde și unul albastru; panouri publicitare cu dinți în fotoshop; unduirea unei rochii în jurul unor pulpe de înnebunitor sidef...Dar ceea ce făcea acum din toate acestea o petrecere, în pofida scepticismului pe care îl trezesc astfel de aserțiuni, este faptul că totul era acoperit de o sticlă UȘOARĂ. Ca și când ochii noștri ar avea peste iriși lamele sticlă; ca și când pielea noastră ar păstra, ascunși adânc în cutele ei, senzori transparenți pentru sticlă; sau cum în nări am purta, undeva în dreapta, dispozitive infinitizemale pentru amușinat sticla, în cerul gurii s-ar simți vântul doar pentru că e acolo un palat cu clopoței și tavane din sticlă, și, în fine, ca și când în pavilioanele auzului nostru s-ar cânta, dacă am asculta când dormim, menuete din sticlă - evident, totul din sticlă foarte ușoară...
Am avut apoi și acea tendință de a simplifica, inerentă fiecărei mari descoperiri: că lumea este, poate, acea cameră, acea petrecere sau acele două căni cu farfurioare din sticlă - nu de alta, dar totul părea să se potrivească, doar totul îmi trecuse prin minte atât clar și ușor, ca ceva pe care aburul respirației îl poate face să se risipească, ceva pe care, dacă ai încerca să îl atingi, ai simți nimicul. De aici încolo, presupun că povestea sticlei se transformă în ceva şi mai uşor încă.

Lucruri incredibile ( remembering Sei Shonagon 7 )

Prelucrarea fotografiei: Roxana Ghiţă


* Calele negre, macii galbeni, hortensiile albastre
* Un frigider mirosind a pin
* Încălțămintea de vară iarna; încălțămintea de iarnă vara
* Ora trei a dimineții
* Un muzician care se târguiește în piață
* Clădirile cu viori și crupe care cântă și dansează în Wismar
* Floarea revărsată, îmbobocită abia cu o oră în urmă

Lucruri înduioşătoare ( remembering Sei Shonagon 6 )

* Oameni micuţi, cu dinţii şi braţele mărunte, care se îmbrăţişează în case cu tavane înalte
* Îngrijorările copiilor
* Petuniile albe în furtună
* Fotografiile cu părinţii noştri foarte tineri
* Buchetele cu flori de grădină vândute seara pe străzi
* Prietenul care îţi arată hainele cele noi
* Păpuşile agăţate într-o încăpere mereu goală

Mistere de-o clipă ( remembering Sei Shonagon 5)

* Becul din mijlocul tavanului, cînd ridici ochii după ce ai citit mult
* Când ghicesc ora la minut
* Orice culoare aşezată lângă gri







* Un bărbat foarte, foarte frumos şi foarte, foarte inteligent care mă priveşte foarte, foarte atent
* Hainele înflorate scoase din maşina de spălat
* Prietenul care rosteşte le mot juste când îl revezi după multă vreme







* Legăturile trainice dintre obiectele aruncate la întâmplare
* Cum curge mierea într-o dimineaţă plină de îngrijorări
* O carte cu coperte albastre aşezată într-o fereastră peste nisip

Mistere (remembering Sei Shonagon 4 )

* O agrafă, un cercel găsite pe stradă
* O verighetă uitată lângă o oglindă din baia publică
* Mesele pe care le iau marii autori, hainele pe care le poartă
* Lucrurile care se petrec în tren, pe care le vezi din tren







* Ultima  idee care ţi-a venit seara, înainte să adormi
* O frază din eseul unui copil, pe care ai întâlnit-o într-un roman neuitat
* Un prieten intim, care te vede întotdeauna bun
* Veştile trunchiate despre un prieten care te-a uitat







* Un parfum cunoscut, care îţi urcă până la fereastră într-o zi fără nori
* Femeile foarte culte care au mereu manichiura perfectă
* Haine pe care le-ai purta, întinse la o fereastră pe lângă care treci repede

Găurile

M-am gândit toată viaţa mea la găuri şi sunt convinsă că ele sunt un subiect de meditaţie pentru mulţi, uneori volens, alteori nolens, pentru că nimeni nu poate scăpa de găurile: care apar dintr-odată în puloverul pe care l-ai iubit cel mai mult; din măselele pe care te bazezi când dai de vreo coajă mai tare; dintr-o perdea prin care îţi plăcea să vezi lumea într-un fel anume...Cei cu imaginaţie sau experienţă pot vorbi şi despre găurile la care te-aştepţi atunci când gâfâi, găurile din vestele antiglonţ, ori găurile dintr-un plămân sau ficat supuse aceleiaşi metehne a perforării.
Aş vorbi toată ziua despre găuri, iar ceea ce mă opreşte mă tem că nu este nici bunul-simţ, nici linearitatea pe care o au, în general, demersurile mele; numai că mi s-a-ntâmplat de curând o trăsnaie, în urma căreia mi-am dat seama că nu prea ştiu ce înseamnă, de fapt, găurile, şi că nici nu mă pricep să vorbesc despre ele aşa cum aş vrea. Am înţeles asta nu altfel decât visând - visez, în general, trame demne de un funcţionar de la bancă, şi nu  mă înalţ niciodată, ba chiar, în ultima escapadă, coboram... Coboram tot mai mult, în ciuda unei intuiţii exacerbate, erau mai multe niveluri de la un metrou, iar eu mi-am ales să staţionez tocmai într-unul dezafectat, plin de rugină, ţevi sparte şi pustietate, care nu era tocmai pustiu, fiindcă imediat s-a personificat într-o gaşcă de oameni ai străzii, care, ştiam sigur, aveau să mă molesteze, iar apoi să mă arunce într-o carcasă coclită. Ceea ce m-a înfuriat foarte tare nu a fost neapărat iminenţa crimei, cât faptul că trebuia să asist, mai întâi, la propria-mi mutilare într-un mediu atât de sordid! Şi-atunci am închis ochii, şi-am ştiut pe dată că sunt într-un vis, şi m-am gândit mai întâi la asta ca la o breşă-n real, o gaură în viaţa pe care o cunoşteam şi parcă nu o mai cunoşteam; apoi m-am gândit că poate totuşi nu, că breşa era de fapt o perforare a păturii calde şi negre de somn, la fel cum somnul era, la rândul lui, gaura din viaţa cu soare. Dar la fel de bine se putea şi ca ziua să fie imixtiunea într-o viaţă a somnului, după cum nu era chiar de colo şi posibilitatea tandemului în care viaţa-zi şi viaţa-vis să fie găuri din somn; varianta cea mai cruntă părea, de la distanţă, cea în care somnul şi viaţa reală să fie găurile vieţii din vis, aici o încurcasem tare rău, şi mi-am dat seama că la această concluzie ajunsesem când hirsuţii aproape mă atingeau, aşa că am strâns pleoapele cu putere, simţind că e prea mult pentru mine deocamdată, şi am spus " stop", aşa cum fac eroii din desenele animate. De scăpat am scăpat eu, numai că, odată cu asta, mi s-a luat toată siguranţa de sine: am ştiut că nu voi mai putea vorbi vreodată despre ceva în mod definitiv. Mi-am mai dat seama că n-am habar mai nimic despre vreun contur al vreunui lucru şi că despre găuri ştiu cel mai puţin, pentru că nu am descris niciodată găuri, ci lucruri care conţin găuri; că puloverele, măselele sau vestele antiglonţ m-au înconjurat; şi poate de asta nu am respirat aerul rece şi negru dintr-o gaură, nu i-am atins marginile, nu i-am adulmecat interiorul, nu am intrat în pântecul vreuneia să îi văd adâncimea -poate de asta, poate fiindcă am nişte idei înguste despre subsolurile dezafectate, nu ştiu.
De aceea aici nu se află o amintire, ci, mai degrabă, o dorinţă care sper să apară vreodată-ntrupată în oricare dintre ceea ce am numit, la un moment dat, găuri: aş vrea foarte mult ca, data viitoare când se repetă clipa cu închiderea ochilor, să mă găsesc între spaţiile dantelate ale unui milieu - şi probabil m-aş mulţumi şi cu un pulover.