Cuminţenia hainelor

Pentru că, inevitabil, oricine ajunge să se îndrăgostească măcar o dată şi să-şi dorească, inevitabil, să să se îmbrace frumos, hainele au fost mereu pentru mine un subiect inevitabil. Le-am văzut aranjate ireproşabil pe umeraşe asortate, protejate în huse din dressinguri impresionante; alteori, le-am văzut boţite în colţurile fetide ale caselor, cu tivurile descusute rămânând descusute. Mi-am mai dat, astfel, seama că în privinţa hainelor teoria extremelor nu funcţionează şi că sunt într-un impas, pentru că nici înţelepciunea căii de mijloc, a hainelor, să spunem, nici-impecabile-nici-şifonate nu îmi oferă altceva decât alternativa unor fiinţe care se îndreaptă la 7.45 dimineaţa spre birouri aşezate perpendicular.
Zilele trecute am început să caut printre hainele de toamnă-iarnă o cămaşă în carouri şi un şal de care mi-am amintit când m-am procopsit cu o pereche de ghete cărămizii (ghete care nu sunt, de fapt, deloc urâte, numai că atunci când port pantofi coloraţi am senzaţia că sunt doar încălţată, că un colier sau o brăţară, care pot fi cât de stridente vor, ar fi coborât de undeva şi ar fi fost călcate în picioare); dar, cum la ele nu pot să renunţ, am impresia că îmi fac un masaj în surdină, m-am gândit să caut ceva colorat pentru a îndepărta senzaţia "picioarelor grele", cum se spune la televizor, din alte motive. Niciodată nu am avut memoria hainelor pe care le am, de aceea mă trezesc ţipând de uimire în fiecare an, dar, la fel, niciodată nu cred să fi avut o surpriză ca aceasta de-acum.











Am descoperit şaluri de lână cu motive orientale, veste de lână scurte şi uneori chic, două pulovere care fuseseră o revelaţie pentru mine într-o toamnă anume, raiaţii uzaţi care se apropie de jumătate din vârsta mea, sacoul pe care eram sigură că-l uitasem într-un autobuz, o fustă strâmtă şi, o, doamne, atât de scurtă încât prima dată am avut impresia că, între timp, am mai crescut 20 de centimetri. Unde, când şi, mai ales, cum am purtat toate hainele astea? De ce, am ajuns să mă întreb, prosteşte, la un moment dat. Le-am luat în braţe şi le-am mirosit, apoi le-am răvăşit în forma unei moviliţe informe şi neputincioase pe care am fotografiat-o cum fac detectivii, în filme, atunci când este descoperit un cadavru. Apoi mi-a venit să le îmbrăţişez iar, tot ca eroinele din filme trupurile inerte, oricum totul devenise complet ridicol şi iarăşi ridicol, aşa cum se amestecă  rimelul cu fondul de ten al actriţelor din telenovele atunci când sunt ele îndurerate. Şi mai era şi altă faţetă, faţeta maximă, să spunem, a faptului că ridicolul ştiut nu e mai puţin ridicol, iar dacă totuşi te opreşti nu înseamnă că s-a terminat, ci că rezervorul acela lacrimal are şi el, ca şi sufletul, limitele lui, în funcţie de somn, hrană, anotimpuri, dispoziţii umorale şi, da, îmbrăcăminte. Dar atunci nimic din toate astea nu m-a oprit, ci doar acea senzaţie de duioşie pură faţă de ceea ce am numit în mintea mea cuminţenia hainelor. Ceea ce încercau ele să facă, prin culori şi texturi, cu tine, ceva chic, excentric sau delicat, ceva suflat la ureche precum sentimentul de abur al unui secret. M-am gândit că ele ştiau toate astea - plimbările, corvezile sau petrecerile pe care eu le uitasem, că nu sunt nici mândre niciodată, nici supărate, nici, poate, răbdătoare sau aşezate, doar că ele au strâns ceva ce ne-am dori să putem regăsi, senzaţia că eşti plin.






Apoi am început să ordonez. Să încerc să-mi amintesc toamnele, iernile şi primăverile trecute, unde, când, cum şi chiar de ce le-am purtat. Ştiam că era, cumva, un drum lung şi că, dacă nu mă voi descurca, o să încep din reflex să inventez şi o să amestec totul în ceva care avea să fie, mai mult, rezultatul unui prezent conjugat cu alte cîteva zeci de timpuri prezent-absente. Eram obosită, dar îmi plăcea să ating lâna, velura şi catifeaua. M-am trezit zâmbind, ca şi când aş fi îmbrăcat umerii cuiva.

Hiaturi

Experienţa este cea care ştie că a-le-e este mostra cea mai eligibilă când trebuie să predai hiatul la clasa a cincea; nu le arăţi doar " două vocale alăturate rostite în silabe diferite ", ci şi o alee - despre care tot pe baze empirice ar fi de spus că avem cu toţii tendinţa să credem că ascunde la capăt carusele şi tobogane măiastre din a căror muzică a dispărut pe vecie amintirea semivocalelor.
Ceea ce deconcertează însă întotdeauna puştimea, şi pe bună dreptate, este motivul pentru care aceste două vocale alăturate trebuie să se despartă. Încercând să ies din încurcătură, nu am găsit contrapondere mai potrivită decât po-e-tul, ştiindu-l oricând predispus la îmbrăţişare, fie ea şi a unei alei. Aşa că am rotunjit ani de-a rândul itinerarii jalonate de vocale care urmau cursul a-le-ii, pe care se plimba un po-et, purtând la butonieră a-za-le-e, neavând altceva de făcut decât să îngâne o me-lo-pe-e.
Şi totuşi, cu toate măsurile mele de precauţie, într-un an s-a întâmplat imprevizibilul sau, cum ar spune unii, inevitabilul. Asta fiindcă există copiii aceia bizari care îşi petrec vremea scoţînd cuvinte din DEX şi cu care te pomeneşti într-o bună zi la fonetică răsunînd ca un gong: ex-tinc-ţi-e. Credeţi-mă pe cuvânt, în clipa cu pricina am rămas cu toţii im-pre-si-o-naţi. Partea bună a istoriei este că meticuloşii apar, în general, în tandem - iar conjunctura cu pricina hrănea un alt preţios redutabil, care, pe lângă meteahna de a răsfoi DEX-ul, deprinsese şi un alt obicei anacronic: mergea, cât de des îl lăsau vremurile, la teatru. Iar el,  ca orice privitor de teatru înveterat, a salvat situaţia ce părea de-a dreptul insurmontabilă spunând cu o voce pe cât de limpede, pe atât de şăgalnică: co-me-di-e.
Mi-a venit atunci să-l a-pla-ud, şi-am mai adăugat un jalon pe lista despărţirilor, pe lista îmbrăţisărilor.

Preşul

" Atenţia pe care am acordat-o dintotdeauna preşurilor provine, de fapt, din plăcerea ieşită din comun pe care o am de a sta pe podele. Mă pricep cu adevărat la puţine lucruri, însă nu aş sta niciodată în cumpănă dacă aş fi consultată în privinţa celei mai confortabile dintre poziţiile care pot fi performate pe un preş, oricare preş, nu ţin minte să mă fi deranjat vreunul flenduros, tocit sau pestriţ, deşirat sau rugos ori trecut prin sute de mâini. Ce-i drept, asta e şi fiindcă îmi place să mă uit la firul ierbii şi la tocurile încălţărilor, iar uneori nici nu mai fac vreun alt pas: rămân ghemuită pe un colţ de preş, cu ochii măriţi, la fel cum îşi drămuiesc oamenii cearceafurile lângă mare sau un petec de viaţă.
După cum deja se poate intui, interferenţele cu preşurile celebre mă interesează doar în momentele de visare programatică, cu stampe făcute din cerneală şi prune, plus cai arăbeşte-nspumaţi - însă acolo este altceva, pentru că am obrazul maur şi port peste glezne brăţări arămii. Dacă totuşi ar trebui să aleg din lecturile mele un preş al preşurilor,cred că m-aş opri mai degrabă lângă un preş despre care nu s-a rostit în mod făţiş niciun cuvânt, dar pe care l-am simţit acolo ca pe o zi de iarnă: este o secvenţă din romanul lui Hugo în care Cosette se joacă în neştire cu o săbiuţă de lemn (epoca Thenardier) sub masă, dând drumul unui cântec firav despre o glorie pe care n-o cunoscuse. Asta da, mi-a plăcut, mă încântă până şi acum ideea aceasta a cântecului inaudibil al unui copil neştiut care stă pe un preş presupus.
Rămân însă deconcertată în căutările mele după descrieri în care să se găsească un preş aşa cum mi-aş dori eu să fie privit; adică de jos în sus. Sunt conştientă că există chipuri, mări şi munţi albaştri, păsări şi flori pe care îţi tot vine să îi strigi lumii, numai că lângă picioarele mele eu văd păuni cât oceanele şi un turcoaz cum marea reuşeşte arar; şi atunci mă supăr cumva, adică nu, încerc, doar, să împart dreptatea, să nu preamăresc, să nu nedreptăţesc, să văd metehnele fiecăruia, şi îmi spun că: preşurile au margini; impun texturi şi idei concrete despre confort; chiar de cântăm imnuri despre eliberare stând pe preş, ele nu depăşesc tăblia mesei; şi că preaadesea un frig mistuitor ne cuprinde când stăm singuri pe un preş, iar acea unică silabă care gâlgâie în noi vie se frânge, pentru că, în general, noi, oamenii, trăim, în văzduh sau pe câmpuri, cu sentimentul că suntem duşi cu preşul şi doar firul ierbii nu cunoaşte această întristare. "

Goblenurile

Goblenurile este bine să fie aurii; se pot folosi pentru aceasta păsări cu aripi rotunde sau ascuţite, care poartă la gât muzicuţe. Dar penele trebuie să fie, neapărat, galbene, un galben ca un goblen, ca să poţi amuşina printre gâturile lor ca un pepene pârguit; dar nu dintre aceia zemoşi, ci, mai degrabă, ca un pepene galben uscat, pe care să îl risipeşti fără grabă-ntre râsete.
Este bine şi ca goblenul să le semene epoleţilor - şi nu din exhibiţionism ostăşesc, ci fiindcă e dezirabil, în general, ca lucrurile să strălucească, să stea drepte, să îndrepte; să aibă ţinută; să-ţi amintească.
Sunt, acestea, simple sugestii; ştim că nu există reguli pentru ceea ce poate să însemne o napolitană, un pepene şi nici, după cum s-a văzut, epoleţii. Uneori prindem însă murmurul unor aliteraţii îndepărtate şi ne surprindem şezând într-un zâmbet curajos pe care l-am mai zărit în copilărie, când toţi oamenii importanţi puneau lângă ferestrele lor minunate goblenuri.

Norii (remembering Sei Shonagon, 1)

* Norii pe care îi poţi acoperi întinzând mâna
* Norii ca o eşarfă în ploaie
* Norii care dispar noaptea în întuneric
* Norii mici ca boabele de lavandă
* Norii de deasupra clădirilor înalte
* Norii care fac din cer o lună

Dantelă, dantelat, dantelărie

Mărturisesc că dantela este unul dintre lucrurile care mă fac să nu mă plictisesc în viaţă; îmi frec palmele până şi când aud cum i se spune - auzi "dantelă" sau orice derivat şi sângele deja îţi clocoteşte alb; iar uneori ai impresia că devii spumă.
Mi se pare, de asemenea, o ocupaţie deosebit de nobilă aceea de a-ţi petrece după-amiezile căutând poveşti în dantelă; îmi place să-i provoc geometria aparentă, s-o trag când într-o parte, când într-alta, să o ridic brusc în tavan , după care să o las să se înfurie între cute care-i încurcă toate calculele. Dar asta e mai cu seamă pentru excentrici, pentru că, de fapt, lucrurile stau bine-merci şi fără să atingi măcar dantela - şi spun bine că stau, fiindcă nu e nevoie, dacă eşti din fire mai liniştit, decât să priveşti lucrurile prin dantelă; orice; şi l-aş lua de mânuţă pe scepticul cel mai fin care a existat vreodată, l-aş aduce în faţa unei perdele de dantelă migălită cu anemone şi urşi polari, să zicem, şi l-aş ruga să îmi spună dacă dincolo mai există vreun lucru fad. Să ne-nţelegem: nu spun că-i frumos, nu spun că-i drept ori că-i bun, spun doar că-i pregătit de distracţie. Să privim, bunăoară, prin dantelă tăblia mesei luminată de soare - ştim că e tăblia mesei luminată de soare sau: ecranul unui cinematograf de păpuşi cu viniete; petale uscate de crizantemă din care s-a făcut un abac; blana unui pudel obosit după plimbarea de seară; o oglindă pentru copaci; schiţe de koan-uri în varianta definitivă; o podea unsă cu miere zaharisită; un câmp de zăpadă cu trandafiri - şi, cum orice logică de bun-simţ întrevede, dantela rămâne, plină de eleganţă, textul nostru deschis.
Dantela - deşi nu există sfârşit: ceea ce rămâne sub pleoapele noastre după ce-am închis ochii.