Cuminţenia hainelor

Pentru că, inevitabil, oricine ajunge să se îndrăgostească măcar o dată şi să-şi dorească, inevitabil, să să se îmbrace frumos, hainele au fost mereu pentru mine un subiect inevitabil. Le-am văzut aranjate ireproşabil pe umeraşe asortate, protejate în huse din dressinguri impresionante; alteori, le-am văzut boţite în colţurile fetide ale caselor, cu tivurile descusute rămânând descusute. Mi-am mai dat, astfel, seama că în privinţa hainelor teoria extremelor nu funcţionează şi că sunt într-un impas, pentru că nici înţelepciunea căii de mijloc, a hainelor, să spunem, nici-impecabile-nici-şifonate nu îmi oferă altceva decât alternativa unor fiinţe care se îndreaptă la 7.45 dimineaţa spre birouri aşezate perpendicular.
Zilele trecute am început să caut printre hainele de toamnă-iarnă o cămaşă în carouri şi un şal de care mi-am amintit când m-am procopsit cu o pereche de ghete cărămizii (ghete care nu sunt, de fapt, deloc urâte, numai că atunci când port pantofi coloraţi am senzaţia că sunt doar încălţată, că un colier sau o brăţară, care pot fi cât de stridente vor, ar fi coborât de undeva şi ar fi fost călcate în picioare); dar, cum la ele nu pot să renunţ, am impresia că îmi fac un masaj în surdină, m-am gândit să caut ceva colorat pentru a îndepărta senzaţia "picioarelor grele", cum se spune la televizor, din alte motive. Niciodată nu am avut memoria hainelor pe care le am, de aceea mă trezesc ţipând de uimire în fiecare an, dar, la fel, niciodată nu cred să fi avut o surpriză ca aceasta de-acum.











Am descoperit şaluri de lână cu motive orientale, veste de lână scurte şi uneori chic, două pulovere care fuseseră o revelaţie pentru mine într-o toamnă anume, raiaţii uzaţi care se apropie de jumătate din vârsta mea, sacoul pe care eram sigură că-l uitasem într-un autobuz, o fustă strâmtă şi, o, doamne, atât de scurtă încât prima dată am avut impresia că, între timp, am mai crescut 20 de centimetri. Unde, când şi, mai ales, cum am purtat toate hainele astea? De ce, am ajuns să mă întreb, prosteşte, la un moment dat. Le-am luat în braţe şi le-am mirosit, apoi le-am răvăşit în forma unei moviliţe informe şi neputincioase pe care am fotografiat-o cum fac detectivii, în filme, atunci când este descoperit un cadavru. Apoi mi-a venit să le îmbrăţişez iar, tot ca eroinele din filme trupurile inerte, oricum totul devenise complet ridicol şi iarăşi ridicol, aşa cum se amestecă  rimelul cu fondul de ten al actriţelor din telenovele atunci când sunt ele îndurerate. Şi mai era şi altă faţetă, faţeta maximă, să spunem, a faptului că ridicolul ştiut nu e mai puţin ridicol, iar dacă totuşi te opreşti nu înseamnă că s-a terminat, ci că rezervorul acela lacrimal are şi el, ca şi sufletul, limitele lui, în funcţie de somn, hrană, anotimpuri, dispoziţii umorale şi, da, îmbrăcăminte. Dar atunci nimic din toate astea nu m-a oprit, ci doar acea senzaţie de duioşie pură faţă de ceea ce am numit în mintea mea cuminţenia hainelor. Ceea ce încercau ele să facă, prin culori şi texturi, cu tine, ceva chic, excentric sau delicat, ceva suflat la ureche precum sentimentul de abur al unui secret. M-am gândit că ele ştiau toate astea - plimbările, corvezile sau petrecerile pe care eu le uitasem, că nu sunt nici mândre niciodată, nici supărate, nici, poate, răbdătoare sau aşezate, doar că ele au strâns ceva ce ne-am dori să putem regăsi, senzaţia că eşti plin.






Apoi am început să ordonez. Să încerc să-mi amintesc toamnele, iernile şi primăverile trecute, unde, când, cum şi chiar de ce le-am purtat. Ştiam că era, cumva, un drum lung şi că, dacă nu mă voi descurca, o să încep din reflex să inventez şi o să amestec totul în ceva care avea să fie, mai mult, rezultatul unui prezent conjugat cu alte cîteva zeci de timpuri prezent-absente. Eram obosită, dar îmi plăcea să ating lâna, velura şi catifeaua. M-am trezit zâmbind, ca şi când aş fi îmbrăcat umerii cuiva.

Nunţi ( remembering Sei Shonagon, 2 )

* Nunţile cu mirese mici, cu chipuri de mătase şi ace.
* Nunţile din septembrie şi din octombrie.
* Nunţile care au în spate o verandă.
* Nunţile în care a doua zi pare cu neputinţă.
* Nunţile care iau forma unor buline într-un pahar de cristal.
* Nunţile după care rămâi gândindu-te la unduirea unui voal pe un zid alb.

Găina de mătase

Am văzut acest tip de găină cu câteva zile în urmă, la o Grădină Zoologică lângă Vâlcea, într-un loc izolat şi semănând cumva cu un sfârşit - spun asta fiindcă, imediat după îndepărtarea hordelor de puşti efervescenţi, tăcerea devenea de moarte; mi-a venit în minte, străbătând aleile prăfoase înconjurate de garduri electrice,  o descriere pe care am citit-o cândva despre Buchenwald.
Mai auzisem despre găina de mătase şi tresărisem şi atunci ca şi acum, încercând o senzaţie pe care o mai ai, probabil, găsind o mărgică de safir într-un coteţ. Ştiu că nu am putut să leg, în mintea mea, acea descriere savantă din almanah de ideea mătăsii, astfel încât aceste găini erau pentru mine mai degrabă nişte puişori argintii, galbeni sau bleu ciel brodaţi în miniatură pe fâşiile de mătase care se pun la ferestre în casele chinezeşti. Iar acum acest Buchenwald mă punea faţă în faţă cu o realitate pe care voisem să o neg şi îmi arăta un tip de găină într-adevăr special, mândră de ciocul şi pielea ei tuciurie,contrastând puternic cu penajul alb,sidefat, da, puteai spune că este de mătase, dar despre câte lucruri sau penaje nu poţi spune la fel?
După ce au plecat copiii, am rămas lângă ea, scrutând-o cu încăpăţânare, dorindu-mi, probabil, ca lucrurile să rămână egale, să înţeleg de ce soarta a vrut ca eu să o cobor din înaltul ferestrelor orientale. Şi am stat aşa minute bune, privindu-ne una pe alta, eu şi găina, cu expresia cuiva care aşteaptă, împietrit, o veste din afară. Pe cale să renunţ, cum fac mereu când tăcerea se prelungeşte, mi-am smuls o clipă ochii din ochii ei întunecaţi, de la penele ei argitate, şi am văzut că aerul din jurul nostru devenise tot mai întunecat, ca un fel de noapte care avea voie să ia parte la zi, aidoma clipelor, îmi vine să spun, când lucrurile vor să arate ceva; evident, cu cât întunericul devenea mai dens, cu atât strălucea mai puternic fiecare pană din acea zibelină nesupusă care era " mătasea " ei. Am avut impresia atunci că iau parte, prin prezenţa Sfinxului  miniaturizat, la o nouă naştere a mătăsii, la fel cum cu mii de ani în urmă se povesteşte că se strecurase ea spre lumea largă într-un toiag cariat. Şi m-am mai gândit că mătasea trebuie să fie, în primul rând, nu un văl, ci mai degrabă acel moment în care celelate lucruri  tac, iar  strălucirea sidefului devine orbitoare.