Banchet. După Banchet

Veneam acasă după banchet şi titlul cărţii lui Mishima mi se rotea sâcâitor în minte pe o orbită goală, fiindcă nu reuşeam să îmi amintesc nici măcar o idee din roman; presupun că e unul dintre titlurile acelea ca un loc comun, care devine expresie printre literaţi, căruia îi poţi da înţelesul care-ţi convine, iar apoi te simţi vinovat şi îţi promiţi solemn c-ai să reciteşti cartea cu prima ocazie. Dar, pe lângă asta, veneam cu braţele pline de flori şi de prăjituri, cu aparatul greu de fotografii pe umăr, ca daruri concrete ale banchetului, şi în mine tot o fotografie era, cu prea mult exposure, şi cu prea mult shadows: reuşisem cu copiii din clasa de care tocmai mă despărţisem ceea ce ratasem de atâtea ori în viaţă, cu atâţia oameni: să fiu prietenă. Iar acum, după banchet, despărţirea urca în mine, iar din imaginea asta nu ştiam ce să salvez mai întâi.
Cam aşa arătam exterior-interior, şi ora era aceea ultima în care mai poţi spune că e după-amiază, ora portocalie, cu margini galbene, un pepene copt  gata să se eviscereze în seară; şi mai era ceva arzător în mijloc, ceva pe care, dacă nu ai calităţile necesare, îl descrii ca fiind alb. Iar toate astea intraseră în piele şi în trandafiri, în rochie şi în zaharicale - şi cred că aproximativ din acest moment a irupt în mine anamneza cu pregnanţa ei de insolaţie, în care s-au învălmăşit delirant gesturile, cuvintele şi chipurile de la banchet. Tandreţea aproape indecentă, eminamente tactilă, pe care o manifestă femeile când sunt singure, şi pe care o surprinsesem între Lucia şi Nicole;





intimitatea permisă de proximitatea petrecerii dintre macho-ul clasei, cu testosteron latin, şi frumuseţea nordică, egală şi imparţială, a şefei reuniunii, Roxana; timiditatea brusc estompată de eşafodajul unei coafuri laborioase şi a unor ironii bine plasate ale Ileanei, roşcata noastră filiformă de 1,30 m;

dansul riguros şi aerisit, de echilibru perfect între atenţie şi nepăsare, între narcisism şi umilinţă, de care nu o credeam pe Rebeca în stare...

Simţeam toate astea ca pe un bronz cu multe gălbenuşuri,  toate dansurile, tandreţurile şi ironiile le mai văzusem şi intuisem şi înainte, însă numai în acel fel în care după-amiaza e ori numai portocalie, ori numai galbenă, ori, sunt nemulţumită de acest cuvânt, albă. Şi mi-am zis că ştiu, acum, ce înseamnă banchetul, o, da, ocazia aceea cu care se întâmplă nimicurile care contează şi cu care oamenii arată tot ce e bun şi preţios în ei.
Bine, şi după banchet ce facem? Ne întoarcem spre casă ştiind că oamenii pot fi buni, şi preţioşi cu adevărat, şi încercăm să descriem toate astea în vocabule cu ISO mărit doar pentru că, deocamdată, nu ne putem descurca decât în cuvinte şi în culori? ... Japonezul avea dreptate, ştiu fără  să recitesc cartea: după banchet este doar asta, şi în locul acela  rămânem tăcuţi şi salvaţi de tăcere, iar tăcerea este a fructelor ce așteaptă seara în ram .

Bruma ( remembering Sei Shonagon, 3 )

* Prima brumă, a doua brumă, a treia brumă...
* Bruma care face colinele lui noiembrie pişcoturi rostogolite prin zahăr
* Bruma aşezată în grădină peste trandafiri îngheţaţi şi peste peţiolurile frunzelor groase de nuc ( şi mai hazliu mi se pare că acestea din urmă tot cu gândul la foietajele unei baclavale mă duc )
* Bruma care se lasă seara deasupra buştenilor căzuţi la pământ într-o pădure pustie
* Bruma din calendarele vechi
* Bruma de pe gulerul unui cojoc alb, uitat noaptea afară
* Bruma din cuiburile goale ale păsărilor
* Bruma de pe pervaz
* Bruma ca iarba, dacă o vezi printre degete roşii, abur îngust de cafea şi bocanci îmblăniţi
* Bruma din care auzi ţipete înalte de păsări, şi mereu îţi vine să crezi că sunt corbi
* Bruma pe care îţi vine s-o mângâi.

Nunţi ( remembering Sei Shonagon, 2 )

* Nunţile cu mirese mici, cu chipuri de mătase şi ace.
* Nunţile din septembrie şi din octombrie.
* Nunţile care au în spate o verandă.
* Nunţile în care a doua zi pare cu neputinţă.
* Nunţile care iau forma unor buline într-un pahar de cristal.
* Nunţile după care rămâi gândindu-te la unduirea unui voal pe un zid alb.

Dantelă, dantelat, dantelărie

Mărturisesc că dantela este unul dintre lucrurile care mă fac să nu mă plictisesc în viaţă; îmi frec palmele până şi când aud cum i se spune - auzi "dantelă" sau orice derivat şi sângele deja îţi clocoteşte alb; iar uneori ai impresia că devii spumă.
Mi se pare, de asemenea, o ocupaţie deosebit de nobilă aceea de a-ţi petrece după-amiezile căutând poveşti în dantelă; îmi place să-i provoc geometria aparentă, s-o trag când într-o parte, când într-alta, să o ridic brusc în tavan , după care să o las să se înfurie între cute care-i încurcă toate calculele. Dar asta e mai cu seamă pentru excentrici, pentru că, de fapt, lucrurile stau bine-merci şi fără să atingi măcar dantela - şi spun bine că stau, fiindcă nu e nevoie, dacă eşti din fire mai liniştit, decât să priveşti lucrurile prin dantelă; orice; şi l-aş lua de mânuţă pe scepticul cel mai fin care a existat vreodată, l-aş aduce în faţa unei perdele de dantelă migălită cu anemone şi urşi polari, să zicem, şi l-aş ruga să îmi spună dacă dincolo mai există vreun lucru fad. Să ne-nţelegem: nu spun că-i frumos, nu spun că-i drept ori că-i bun, spun doar că-i pregătit de distracţie. Să privim, bunăoară, prin dantelă tăblia mesei luminată de soare - ştim că e tăblia mesei luminată de soare sau: ecranul unui cinematograf de păpuşi cu viniete; petale uscate de crizantemă din care s-a făcut un abac; blana unui pudel obosit după plimbarea de seară; o oglindă pentru copaci; schiţe de koan-uri în varianta definitivă; o podea unsă cu miere zaharisită; un câmp de zăpadă cu trandafiri - şi, cum orice logică de bun-simţ întrevede, dantela rămâne, plină de eleganţă, textul nostru deschis.
Dantela - deşi nu există sfârşit: ceea ce rămâne sub pleoapele noastre după ce-am închis ochii.

Găina de mătase

Am văzut acest tip de găină cu câteva zile în urmă, la o Grădină Zoologică lângă Vâlcea, într-un loc izolat şi semănând cumva cu un sfârşit - spun asta fiindcă, imediat după îndepărtarea hordelor de puşti efervescenţi, tăcerea devenea de moarte; mi-a venit în minte, străbătând aleile prăfoase înconjurate de garduri electrice,  o descriere pe care am citit-o cândva despre Buchenwald.
Mai auzisem despre găina de mătase şi tresărisem şi atunci ca şi acum, încercând o senzaţie pe care o mai ai, probabil, găsind o mărgică de safir într-un coteţ. Ştiu că nu am putut să leg, în mintea mea, acea descriere savantă din almanah de ideea mătăsii, astfel încât aceste găini erau pentru mine mai degrabă nişte puişori argintii, galbeni sau bleu ciel brodaţi în miniatură pe fâşiile de mătase care se pun la ferestre în casele chinezeşti. Iar acum acest Buchenwald mă punea faţă în faţă cu o realitate pe care voisem să o neg şi îmi arăta un tip de găină într-adevăr special, mândră de ciocul şi pielea ei tuciurie,contrastând puternic cu penajul alb,sidefat, da, puteai spune că este de mătase, dar despre câte lucruri sau penaje nu poţi spune la fel?
După ce au plecat copiii, am rămas lângă ea, scrutând-o cu încăpăţânare, dorindu-mi, probabil, ca lucrurile să rămână egale, să înţeleg de ce soarta a vrut ca eu să o cobor din înaltul ferestrelor orientale. Şi am stat aşa minute bune, privindu-ne una pe alta, eu şi găina, cu expresia cuiva care aşteaptă, împietrit, o veste din afară. Pe cale să renunţ, cum fac mereu când tăcerea se prelungeşte, mi-am smuls o clipă ochii din ochii ei întunecaţi, de la penele ei argitate, şi am văzut că aerul din jurul nostru devenise tot mai întunecat, ca un fel de noapte care avea voie să ia parte la zi, aidoma clipelor, îmi vine să spun, când lucrurile vor să arate ceva; evident, cu cât întunericul devenea mai dens, cu atât strălucea mai puternic fiecare pană din acea zibelină nesupusă care era " mătasea " ei. Am avut impresia atunci că iau parte, prin prezenţa Sfinxului  miniaturizat, la o nouă naştere a mătăsii, la fel cum cu mii de ani în urmă se povesteşte că se strecurase ea spre lumea largă într-un toiag cariat. Şi m-am mai gândit că mătasea trebuie să fie, în primul rând, nu un văl, ci mai degrabă acel moment în care celelate lucruri  tac, iar  strălucirea sidefului devine orbitoare.

Eprubeta

La fel cum se întâmplă de câteva săptămâni încoace, când veneam azi acasă se pregătea o furtună. Mi-a plăcut întotdeauna să văd cum cerul prinde acele nuanțe de cenușiu cernelat, violet și albastru spumos, iar clădirile devin din ce în ce mai albe, ca și când s-ar fi topit în ele toate razele; și de multe ori la fel sunt și străzile, parcă fabricate instant dintr-o melamină natur, fără nicio amprentă. Firește că e vânt, și frunzele se răsucesc în stânga și-n dreapta, împrumutând din incandescența incredibilă a zidurilor, și aici ceva începe să mă grăbească, un amestec de teroare și pioșenie fragmentată, nu știu dacă să mai rămân sau...
Visul meu e să mă plimb odată pe aceste străzi translucide, printre clădirile și frunzele albe, lăsând culorile să se adune deasupra, ca într-o eprubetă cu albastru de metil; să nu mă grăbesc spre casă, să nu am senzația că m-a prins ploaia. Și decantarea să fie lentă în pelicula albastră, apoi transparentă, iar desenele din eprubetă să aibă consistența imaginilor acelora cu fetițe în parc, luând între degete vată de zahăr printre platani.