Experienţa este cea care ştie că a-le-e este mostra cea mai eligibilă când trebuie să predai hiatul la clasa a cincea; nu le arăţi doar " două vocale alăturate rostite în silabe diferite ", ci şi o alee - despre care tot pe baze empirice ar fi de spus că avem cu toţii tendinţa să credem că ascunde la capăt carusele şi tobogane măiastre din a căror muzică a dispărut pe vecie amintirea semivocalelor.
Ceea ce deconcertează însă întotdeauna puştimea, şi pe bună dreptate, este motivul pentru care aceste două vocale alăturate trebuie să se despartă. Încercând să ies din încurcătură, nu am găsit contrapondere mai potrivită decât po-e-tul, ştiindu-l oricând predispus la îmbrăţişare, fie ea şi a unei alei. Aşa că am rotunjit ani de-a rândul itinerarii jalonate de vocale care urmau cursul a-le-ii, pe care se plimba un po-et, purtând la butonieră a-za-le-e, neavând altceva de făcut decât să îngâne o me-lo-pe-e.
Şi totuşi, cu toate măsurile mele de precauţie, într-un an s-a întâmplat imprevizibilul sau, cum ar spune unii, inevitabilul. Asta fiindcă există copiii aceia bizari care îşi petrec vremea scoţînd cuvinte din DEX şi cu care te pomeneşti într-o bună zi la fonetică răsunînd ca un gong: ex-tinc-ţi-e. Credeţi-mă pe cuvânt, în clipa cu pricina am rămas cu toţii im-pre-si-o-naţi. Partea bună a istoriei este că meticuloşii apar, în general, în tandem - iar conjunctura cu pricina hrănea un alt preţios redutabil, care, pe lângă meteahna de a răsfoi DEX-ul, deprinsese şi un alt obicei anacronic: mergea, cât de des îl lăsau vremurile, la teatru. Iar el, ca orice privitor de teatru înveterat, a salvat situaţia ce părea de-a dreptul insurmontabilă spunând cu o voce pe cât de limpede, pe atât de şăgalnică: co-me-di-e.
Mi-a venit atunci să-l a-pla-ud, şi-am mai adăugat un jalon pe lista despărţirilor, pe lista îmbrăţisărilor.
