Preşul

" Atenţia pe care am acordat-o dintotdeauna preşurilor provine, de fapt, din plăcerea ieşită din comun pe care o am de a sta pe podele. Mă pricep cu adevărat la puţine lucruri, însă nu aş sta niciodată în cumpănă dacă aş fi consultată în privinţa celei mai confortabile dintre poziţiile care pot fi performate pe un preş, oricare preş, nu ţin minte să mă fi deranjat vreunul flenduros, tocit sau pestriţ, deşirat sau rugos ori trecut prin sute de mâini. Ce-i drept, asta e şi fiindcă îmi place să mă uit la firul ierbii şi la tocurile încălţărilor, iar uneori nici nu mai fac vreun alt pas: rămân ghemuită pe un colţ de preş, cu ochii măriţi, la fel cum îşi drămuiesc oamenii cearceafurile lângă mare sau un petec de viaţă.
După cum deja se poate intui, interferenţele cu preşurile celebre mă interesează doar în momentele de visare programatică, cu stampe făcute din cerneală şi prune, plus cai arăbeşte-nspumaţi - însă acolo este altceva, pentru că am obrazul maur şi port peste glezne brăţări arămii. Dacă totuşi ar trebui să aleg din lecturile mele un preş al preşurilor,cred că m-aş opri mai degrabă lângă un preş despre care nu s-a rostit în mod făţiş niciun cuvânt, dar pe care l-am simţit acolo ca pe o zi de iarnă: este o secvenţă din romanul lui Hugo în care Cosette se joacă în neştire cu o săbiuţă de lemn (epoca Thenardier) sub masă, dând drumul unui cântec firav despre o glorie pe care n-o cunoscuse. Asta da, mi-a plăcut, mă încântă până şi acum ideea aceasta a cântecului inaudibil al unui copil neştiut care stă pe un preş presupus.
Rămân însă deconcertată în căutările mele după descrieri în care să se găsească un preş aşa cum mi-aş dori eu să fie privit; adică de jos în sus. Sunt conştientă că există chipuri, mări şi munţi albaştri, păsări şi flori pe care îţi tot vine să îi strigi lumii, numai că lângă picioarele mele eu văd păuni cât oceanele şi un turcoaz cum marea reuşeşte arar; şi atunci mă supăr cumva, adică nu, încerc, doar, să împart dreptatea, să nu preamăresc, să nu nedreptăţesc, să văd metehnele fiecăruia, şi îmi spun că: preşurile au margini; impun texturi şi idei concrete despre confort; chiar de cântăm imnuri despre eliberare stând pe preş, ele nu depăşesc tăblia mesei; şi că preaadesea un frig mistuitor ne cuprinde când stăm singuri pe un preş, iar acea unică silabă care gâlgâie în noi vie se frânge, pentru că, în general, noi, oamenii, trăim, în văzduh sau pe câmpuri, cu sentimentul că suntem duşi cu preşul şi doar firul ierbii nu cunoaşte această întristare. "

Nunţi ( remembering Sei Shonagon, 2 )

* Nunţile cu mirese mici, cu chipuri de mătase şi ace.
* Nunţile din septembrie şi din octombrie.
* Nunţile care au în spate o verandă.
* Nunţile în care a doua zi pare cu neputinţă.
* Nunţile care iau forma unor buline într-un pahar de cristal.
* Nunţile după care rămâi gândindu-te la unduirea unui voal pe un zid alb.

Goblenurile

Goblenurile este bine să fie aurii; se pot folosi pentru aceasta păsări cu aripi rotunde sau ascuţite, care poartă la gât muzicuţe. Dar penele trebuie să fie, neapărat, galbene, un galben ca un goblen, ca să poţi amuşina printre gâturile lor ca un pepene pârguit; dar nu dintre aceia zemoşi, ci, mai degrabă, ca un pepene galben uscat, pe care să îl risipeşti fără grabă-ntre râsete.
Este bine şi ca goblenul să le semene epoleţilor - şi nu din exhibiţionism ostăşesc, ci fiindcă e dezirabil, în general, ca lucrurile să strălucească, să stea drepte, să îndrepte; să aibă ţinută; să-ţi amintească.
Sunt, acestea, simple sugestii; ştim că nu există reguli pentru ceea ce poate să însemne o napolitană, un pepene şi nici, după cum s-a văzut, epoleţii. Uneori prindem însă murmurul unor aliteraţii îndepărtate şi ne surprindem şezând într-un zâmbet curajos pe care l-am mai zărit în copilărie, când toţi oamenii importanţi puneau lângă ferestrele lor minunate goblenuri.

Norii (remembering Sei Shonagon, 1)

* Norii pe care îi poţi acoperi întinzând mâna
* Norii ca o eşarfă în ploaie
* Norii care dispar noaptea în întuneric
* Norii mici ca boabele de lavandă
* Norii de deasupra clădirilor înalte
* Norii care fac din cer o lună

Dantelă, dantelat, dantelărie

Mărturisesc că dantela este unul dintre lucrurile care mă fac să nu mă plictisesc în viaţă; îmi frec palmele până şi când aud cum i se spune - auzi "dantelă" sau orice derivat şi sângele deja îţi clocoteşte alb; iar uneori ai impresia că devii spumă.
Mi se pare, de asemenea, o ocupaţie deosebit de nobilă aceea de a-ţi petrece după-amiezile căutând poveşti în dantelă; îmi place să-i provoc geometria aparentă, s-o trag când într-o parte, când într-alta, să o ridic brusc în tavan , după care să o las să se înfurie între cute care-i încurcă toate calculele. Dar asta e mai cu seamă pentru excentrici, pentru că, de fapt, lucrurile stau bine-merci şi fără să atingi măcar dantela - şi spun bine că stau, fiindcă nu e nevoie, dacă eşti din fire mai liniştit, decât să priveşti lucrurile prin dantelă; orice; şi l-aş lua de mânuţă pe scepticul cel mai fin care a existat vreodată, l-aş aduce în faţa unei perdele de dantelă migălită cu anemone şi urşi polari, să zicem, şi l-aş ruga să îmi spună dacă dincolo mai există vreun lucru fad. Să ne-nţelegem: nu spun că-i frumos, nu spun că-i drept ori că-i bun, spun doar că-i pregătit de distracţie. Să privim, bunăoară, prin dantelă tăblia mesei luminată de soare - ştim că e tăblia mesei luminată de soare sau: ecranul unui cinematograf de păpuşi cu viniete; petale uscate de crizantemă din care s-a făcut un abac; blana unui pudel obosit după plimbarea de seară; o oglindă pentru copaci; schiţe de koan-uri în varianta definitivă; o podea unsă cu miere zaharisită; un câmp de zăpadă cu trandafiri - şi, cum orice logică de bun-simţ întrevede, dantela rămâne, plină de eleganţă, textul nostru deschis.
Dantela - deşi nu există sfârşit: ceea ce rămâne sub pleoapele noastre după ce-am închis ochii.

Găina de mătase

Am văzut acest tip de găină cu câteva zile în urmă, la o Grădină Zoologică lângă Vâlcea, într-un loc izolat şi semănând cumva cu un sfârşit - spun asta fiindcă, imediat după îndepărtarea hordelor de puşti efervescenţi, tăcerea devenea de moarte; mi-a venit în minte, străbătând aleile prăfoase înconjurate de garduri electrice,  o descriere pe care am citit-o cândva despre Buchenwald.
Mai auzisem despre găina de mătase şi tresărisem şi atunci ca şi acum, încercând o senzaţie pe care o mai ai, probabil, găsind o mărgică de safir într-un coteţ. Ştiu că nu am putut să leg, în mintea mea, acea descriere savantă din almanah de ideea mătăsii, astfel încât aceste găini erau pentru mine mai degrabă nişte puişori argintii, galbeni sau bleu ciel brodaţi în miniatură pe fâşiile de mătase care se pun la ferestre în casele chinezeşti. Iar acum acest Buchenwald mă punea faţă în faţă cu o realitate pe care voisem să o neg şi îmi arăta un tip de găină într-adevăr special, mândră de ciocul şi pielea ei tuciurie,contrastând puternic cu penajul alb,sidefat, da, puteai spune că este de mătase, dar despre câte lucruri sau penaje nu poţi spune la fel?
După ce au plecat copiii, am rămas lângă ea, scrutând-o cu încăpăţânare, dorindu-mi, probabil, ca lucrurile să rămână egale, să înţeleg de ce soarta a vrut ca eu să o cobor din înaltul ferestrelor orientale. Şi am stat aşa minute bune, privindu-ne una pe alta, eu şi găina, cu expresia cuiva care aşteaptă, împietrit, o veste din afară. Pe cale să renunţ, cum fac mereu când tăcerea se prelungeşte, mi-am smuls o clipă ochii din ochii ei întunecaţi, de la penele ei argitate, şi am văzut că aerul din jurul nostru devenise tot mai întunecat, ca un fel de noapte care avea voie să ia parte la zi, aidoma clipelor, îmi vine să spun, când lucrurile vor să arate ceva; evident, cu cât întunericul devenea mai dens, cu atât strălucea mai puternic fiecare pană din acea zibelină nesupusă care era " mătasea " ei. Am avut impresia atunci că iau parte, prin prezenţa Sfinxului  miniaturizat, la o nouă naştere a mătăsii, la fel cum cu mii de ani în urmă se povesteşte că se strecurase ea spre lumea largă într-un toiag cariat. Şi m-am mai gândit că mătasea trebuie să fie, în primul rând, nu un văl, ci mai degrabă acel moment în care celelate lucruri  tac, iar  strălucirea sidefului devine orbitoare.

Eprubeta

La fel cum se întâmplă de câteva săptămâni încoace, când veneam azi acasă se pregătea o furtună. Mi-a plăcut întotdeauna să văd cum cerul prinde acele nuanțe de cenușiu cernelat, violet și albastru spumos, iar clădirile devin din ce în ce mai albe, ca și când s-ar fi topit în ele toate razele; și de multe ori la fel sunt și străzile, parcă fabricate instant dintr-o melamină natur, fără nicio amprentă. Firește că e vânt, și frunzele se răsucesc în stânga și-n dreapta, împrumutând din incandescența incredibilă a zidurilor, și aici ceva începe să mă grăbească, un amestec de teroare și pioșenie fragmentată, nu știu dacă să mai rămân sau...
Visul meu e să mă plimb odată pe aceste străzi translucide, printre clădirile și frunzele albe, lăsând culorile să se adune deasupra, ca într-o eprubetă cu albastru de metil; să nu mă grăbesc spre casă, să nu am senzația că m-a prins ploaia. Și decantarea să fie lentă în pelicula albastră, apoi transparentă, iar desenele din eprubetă să aibă consistența imaginilor acelora cu fetițe în parc, luând între degete vată de zahăr printre platani.