Umbrela

Unu:
Ieşisem înainte de furtună cu umbrela cea mare, cernelie, pe care voiam să i-o duc iubitului meu. Îmi cumpărasem de curând un inel simplu şi elegant, nişte bascheţi şi o geantă de pânză, simple şi deloc elegante, şi gustam din plin dualitatea unui sportiv arcuindu-se sprinţar în echipamentul lui de cea mai bună calitate ( mă rog, al meu era second, dar pentru asta am mereu licenţă ), şi, concomitent, a domniţei ce-şi poartă ascunsă pe deget conştiinţa obârşiei sale, inelul pe care şi-a jurat să nu-l amaneteze nicicând, orice ar fi să...
Doi:
Cum era de aşteptat, cerul, după ce trecuse prin stadiile nuanţelor umbrelei, se apropia de cele ale pietrei din inel - piatră de un luciu întunecat, așa cum îl au râurile repezi şi reci de la munte, sub o stâncă, unde poate să fie şi-un schit...Şi cred că pe la secvenţa cu schitul eram când am simţit primii dintre stropii grei, care te bat insistent pe umăr, iar în mai puţin de un minut, ca o regulă în aceste cazuri, îmi făcuseră din cămaşă  un origami ratat; mai mult, am văzut că eram, acum, singură pe stradă şi că un grup de oameni, adăpostit prudent la scara unui bloc, mă privea plin de un interes compasiv şi, mi se părea mie, îndeosebi amuzat. Situaţia devenind stringentă, n-am avut vreme să-mi înăbuş apucăturile sociopate, mai ales că deja intuisem în  vânzoleală cum membre lipicioase şi asudate intră în contact cu pielea mea, în vecinătatea claustrofobică a intrării din bloc - iar dacă nu mă pot lăuda cu cele mai bune alegeri, ştiu că doar ele există pentru mine, aşa că am nimerit în spaţiul şi mai coercitiv încă al unui bancomat, galben şi obraznic în ploaia torenţială, dar, slavă cerului, SINGURĂ, singură să privesc  tot  ce se întâmpla și în care, într-un mod destul de bizar...
Trei:
Era vorba despre mine. Îngustată în mine mai ceva ca de obicei, cu umbrela pusă de-a curmezişul în iluzia nebună că mi-aş putea salva cărţile, cu părul firbinte şi ud lipit de gât, cu ploaia pătrunzând straturi-straturi prin bascheţii mei de cea mai bună calitate, cu inelul lucind sălbatic pe deget, stupefiată ca fetiţele persecutate de mamele vitrege din cărţile cu coperte albastre şi bleumarin pe care le primeam demult de Crăciun, cu respirația sacadată și smulsă de...
Patru:
E vorba despre ceea ce se întâmpla străzii. Abia mai existând, ca într-o peliculă japoneză, care nu ţine cont de nimic sub ploaie. Maşinile aveau  roţile scufundate în valurile surfice de lângă canalizările uitate și claxonau  lângă semafoarele pustii. Din loc în loc, perdele, sau mai degrabă draperii de apă izbeau cu atâta putere, încât credeai că aerul se împotriveşte precum geamul unei ferestre. Imposibil de îmblânzit ideea că CINEVA ERA SUPĂRAT şi că izbea cu furie golind totul, că în orice clipă puteai să fii luat şi purtat de această furie goală în Gopi sau în Madagascar, în vintrele unui canal excedat - şi că nimeni nu ar fi putut recunoaşte, apoi, trupul purtat de ploaie - chiar dacă ar fi purtat un inel cu patină. Tot atunci m-am mai gândit că aşa arată, poate, orice om supărat, dacă cineva l-ar privi cu atenţie de sub aripa indiferentă a unui bancomat...
Cinci:
Sub care tremuram de gânduri;  și sub care am început să simt jena - jena aceea a spaţiului prea strâmt, jena de a face consideraţii dintr-un ungher; de unde poţi cu uşurinţă să crezi că cineva sau ceva este supărat, de unde izbeşti şi poţi fi izbit fără să admiți că poate a fost vorba de neatenţie. Şi mai era şi jena de a încerca să convertești în montură ceva din luciul unui râu care curge nestingherit.  Aşa că...
Şase:
... am luat umbrela şi am ieşit  cât mai dreaptă în ploaie, să-i duc umbrela domnului meu.

Găurile

M-am gândit toată viaţa mea la găuri şi sunt convinsă că ele sunt un subiect de meditaţie pentru mulţi, uneori volens, alteori nolens, pentru că nimeni nu poate scăpa de găurile: care apar dintr-odată în puloverul pe care l-ai iubit cel mai mult; din măselele pe care te bazezi când dai de vreo coajă mai tare; dintr-o perdea prin care îţi plăcea să vezi lumea într-un fel anume...Cei cu imaginaţie sau experienţă pot vorbi şi despre găurile la care te-aştepţi atunci când gâfâi, găurile din vestele antiglonţ, ori găurile dintr-un plămân sau ficat supuse aceleiaşi metehne a perforării.
Aş vorbi toată ziua despre găuri, iar ceea ce mă opreşte mă tem că nu este nici bunul-simţ, nici linearitatea pe care o au, în general, demersurile mele; numai că mi s-a-ntâmplat de curând o trăsnaie, în urma căreia mi-am dat seama că nu prea ştiu ce înseamnă, de fapt, găurile, şi că nici nu mă pricep să vorbesc despre ele aşa cum aş vrea. Am înţeles asta nu altfel decât visând - visez, în general, trame demne de un funcţionar de la bancă, şi nu  mă înalţ niciodată, ba chiar, în ultima escapadă, coboram... Coboram tot mai mult, în ciuda unei intuiţii exacerbate, erau mai multe niveluri de la un metrou, iar eu mi-am ales să staţionez tocmai într-unul dezafectat, plin de rugină, ţevi sparte şi pustietate, care nu era tocmai pustiu, fiindcă imediat s-a personificat într-o gaşcă de oameni ai străzii, care, ştiam sigur, aveau să mă molesteze, iar apoi să mă arunce într-o carcasă coclită. Ceea ce m-a înfuriat foarte tare nu a fost neapărat iminenţa crimei, cât faptul că trebuia să asist, mai întâi, la propria-mi mutilare într-un mediu atât de sordid! Şi-atunci am închis ochii, şi-am ştiut pe dată că sunt într-un vis, şi m-am gândit mai întâi la asta ca la o breşă-n real, o gaură în viaţa pe care o cunoşteam şi parcă nu o mai cunoşteam; apoi m-am gândit că poate totuşi nu, că breşa era de fapt o perforare a păturii calde şi negre de somn, la fel cum somnul era, la rândul lui, gaura din viaţa cu soare. Dar la fel de bine se putea şi ca ziua să fie imixtiunea într-o viaţă a somnului, după cum nu era chiar de colo şi posibilitatea tandemului în care viaţa-zi şi viaţa-vis să fie găuri din somn; varianta cea mai cruntă părea, de la distanţă, cea în care somnul şi viaţa reală să fie găurile vieţii din vis, aici o încurcasem tare rău, şi mi-am dat seama că la această concluzie ajunsesem când hirsuţii aproape mă atingeau, aşa că am strâns pleoapele cu putere, simţind că e prea mult pentru mine deocamdată, şi am spus " stop", aşa cum fac eroii din desenele animate. De scăpat am scăpat eu, numai că, odată cu asta, mi s-a luat toată siguranţa de sine: am ştiut că nu voi mai putea vorbi vreodată despre ceva în mod definitiv. Mi-am mai dat seama că n-am habar mai nimic despre vreun contur al vreunui lucru şi că despre găuri ştiu cel mai puţin, pentru că nu am descris niciodată găuri, ci lucruri care conţin găuri; că puloverele, măselele sau vestele antiglonţ m-au înconjurat; şi poate de asta nu am respirat aerul rece şi negru dintr-o gaură, nu i-am atins marginile, nu i-am adulmecat interiorul, nu am intrat în pântecul vreuneia să îi văd adâncimea -poate de asta, poate fiindcă am nişte idei înguste despre subsolurile dezafectate, nu ştiu.
De aceea aici nu se află o amintire, ci, mai degrabă, o dorinţă care sper să apară vreodată-ntrupată în oricare dintre ceea ce am numit, la un moment dat, găuri: aş vrea foarte mult ca, data viitoare când se repetă clipa cu închiderea ochilor, să mă găsesc între spaţiile dantelate ale unui milieu - şi probabil m-aş mulţumi şi cu un pulover.