Găurile

M-am gândit toată viaţa mea la găuri şi sunt convinsă că ele sunt un subiect de meditaţie pentru mulţi, uneori volens, alteori nolens, pentru că nimeni nu poate scăpa de găurile: care apar dintr-odată în puloverul pe care l-ai iubit cel mai mult; din măselele pe care te bazezi când dai de vreo coajă mai tare; dintr-o perdea prin care îţi plăcea să vezi lumea într-un fel anume...Cei cu imaginaţie sau experienţă pot vorbi şi despre găurile la care te-aştepţi atunci când gâfâi, găurile din vestele antiglonţ, ori găurile dintr-un plămân sau ficat supuse aceleiaşi metehne a perforării.
Aş vorbi toată ziua despre găuri, iar ceea ce mă opreşte mă tem că nu este nici bunul-simţ, nici linearitatea pe care o au, în general, demersurile mele; numai că mi s-a-ntâmplat de curând o trăsnaie, în urma căreia mi-am dat seama că nu prea ştiu ce înseamnă, de fapt, găurile, şi că nici nu mă pricep să vorbesc despre ele aşa cum aş vrea. Am înţeles asta nu altfel decât visând - visez, în general, trame demne de un funcţionar de la bancă, şi nu  mă înalţ niciodată, ba chiar, în ultima escapadă, coboram... Coboram tot mai mult, în ciuda unei intuiţii exacerbate, erau mai multe niveluri de la un metrou, iar eu mi-am ales să staţionez tocmai într-unul dezafectat, plin de rugină, ţevi sparte şi pustietate, care nu era tocmai pustiu, fiindcă imediat s-a personificat într-o gaşcă de oameni ai străzii, care, ştiam sigur, aveau să mă molesteze, iar apoi să mă arunce într-o carcasă coclită. Ceea ce m-a înfuriat foarte tare nu a fost neapărat iminenţa crimei, cât faptul că trebuia să asist, mai întâi, la propria-mi mutilare într-un mediu atât de sordid! Şi-atunci am închis ochii, şi-am ştiut pe dată că sunt într-un vis, şi m-am gândit mai întâi la asta ca la o breşă-n real, o gaură în viaţa pe care o cunoşteam şi parcă nu o mai cunoşteam; apoi m-am gândit că poate totuşi nu, că breşa era de fapt o perforare a păturii calde şi negre de somn, la fel cum somnul era, la rândul lui, gaura din viaţa cu soare. Dar la fel de bine se putea şi ca ziua să fie imixtiunea într-o viaţă a somnului, după cum nu era chiar de colo şi posibilitatea tandemului în care viaţa-zi şi viaţa-vis să fie găuri din somn; varianta cea mai cruntă părea, de la distanţă, cea în care somnul şi viaţa reală să fie găurile vieţii din vis, aici o încurcasem tare rău, şi mi-am dat seama că la această concluzie ajunsesem când hirsuţii aproape mă atingeau, aşa că am strâns pleoapele cu putere, simţind că e prea mult pentru mine deocamdată, şi am spus " stop", aşa cum fac eroii din desenele animate. De scăpat am scăpat eu, numai că, odată cu asta, mi s-a luat toată siguranţa de sine: am ştiut că nu voi mai putea vorbi vreodată despre ceva în mod definitiv. Mi-am mai dat seama că n-am habar mai nimic despre vreun contur al vreunui lucru şi că despre găuri ştiu cel mai puţin, pentru că nu am descris niciodată găuri, ci lucruri care conţin găuri; că puloverele, măselele sau vestele antiglonţ m-au înconjurat; şi poate de asta nu am respirat aerul rece şi negru dintr-o gaură, nu i-am atins marginile, nu i-am adulmecat interiorul, nu am intrat în pântecul vreuneia să îi văd adâncimea -poate de asta, poate fiindcă am nişte idei înguste despre subsolurile dezafectate, nu ştiu.
De aceea aici nu se află o amintire, ci, mai degrabă, o dorinţă care sper să apară vreodată-ntrupată în oricare dintre ceea ce am numit, la un moment dat, găuri: aş vrea foarte mult ca, data viitoare când se repetă clipa cu închiderea ochilor, să mă găsesc între spaţiile dantelate ale unui milieu - şi probabil m-aş mulţumi şi cu un pulover.