joi, 17 aprilie 2014

Lucruri înduioşătoare ( remembering Sei Shonagon 6 )


* Oameni micuţi, cu dinţii şi braţele mărunte, care se îmbrăţişează în case cu tavane înalte
* Îngrijorările copiilor
* Petuniile albe în furtună
* Fotografiile cu părinţii noştri foarte tineri
* Buchetele cu flori de grădină vândute seara pe străzi
* Prietenul care îţi arată hainele cele noi
* Păpuşile agăţate într-o încăpere mereu goală





miercuri, 26 martie 2014

Mistere de-o clipă ( remembering Sei Shonagon 5)






* Becul din mijlocul tavanului, cînd ridici ochii după ce ai citit mult
* Când ghicesc ora la minut
* Orice culoare aşezată lângă gri







* Un bărbat foarte, foarte frumos şi foarte, foarte inteligent care mă priveşte foarte, foarte atent
* Hainele înflorate scoase din maşina de spălat
* Prietenul care rosteşte le mot juste când îl revezi după multă vreme







* Legăturile trainice dintre obiectele aruncate la întâmplare
* Cum curge mierea într-o dimineaţă plină de îngrijorări
* O carte cu coperte albastre aşezată într-o fereastră peste nisip







sâmbătă, 8 martie 2014

Mistere (remembering Sei Shonagon 4 )






* O agrafă, un cercel găsite pe stradă
* O verighetă uitată lângă o oglindă din baia publică
* Mesele pe care le iau marii autori, hainele pe care le poartă
* Lucrurile care se petrec în tren, pe care le vezi din tren







* Ultima  idee care ţi-a venit seara, înainte să adormi
* O frază din eseul unui copil, pe care ai întâlnit-o într-un roman neuitat
* Un prieten intim, care te vede întotdeauna bun
* Veştile trunchiate despre un prieten care te-a uitat







* Un parfum cunoscut, care îţi urcă până la fereastră într-o zi fără nori
* Femeile foarte culte care au mereu manichiura perfectă
* Haine pe care le-ai purta, întinse la o fereastră pe lângă care treci repede


joi, 23 ianuarie 2014

Găurile





M-am gândit toată viaţa mea la găuri şi sunt convinsă că ele sunt un subiect de meditaţie pentru mulţi, uneori volens, alteori nolens, pentru că nimeni nu poate scăpa de găurile: care apar dintr-odată în puloverul pe care l-ai iubit cel mai mult; din măselele pe care te bazezi când dai de vreo coajă mai tare; dintr-o perdea prin care îţi plăcea să vezi lumea într-un fel anume...Cei cu imaginaţie sau experienţă pot vorbi şi despre găurile la care te-aştepţi atunci când gâfâi, găurile din vestele antiglonţ, ori găurile dintr-un plămân sau ficat supuse aceleiaşi metehne a perforării.
Aş vorbi toată ziua despre găuri, iar ceea ce mă opreşte mă tem că nu este nici bunul-simţ, nici linearitatea pe care o au, în general, demersurile mele; numai că mi s-a-ntâmplat de curând o trăsnaie, în urma căreia mi-am dat seama că nu prea ştiu ce înseamnă, de fapt, găurile, şi că nici nu mă pricep să vorbesc despre ele aşa cum aş vrea. Am înţeles asta nu altfel decât visând - visez, în general, trame demne de un funcţionar de la bancă, şi nu  mă înalţ niciodată, ba chiar, în ultima escapadă, coboram... Coboram tot mai mult, în ciuda unei intuiţii exacerbate, erau mai multe niveluri de la un metrou, iar eu mi-am ales să staţionez tocmai într-unul dezafectat, plin de rugină, ţevi sparte şi pustietate, care nu era tocmai pustiu, fiindcă imediat s-a personificat într-o gaşcă de oameni ai străzii, care, ştiam sigur, aveau să mă molesteze, iar apoi să mă arunce într-o carcasă coclită. Ceea ce m-a înfuriat foarte tare nu a fost neapărat iminenţa crimei, cât faptul că trebuia să asist, mai întâi, la propria-mi mutilare într-un mediu atât de sordid! Şi-atunci am închis ochii, şi-am ştiut pe dată că sunt într-un vis, şi m-am gândit mai întâi la asta ca la o breşă-n real, o gaură în viaţa pe care o cunoşteam şi parcă nu o mai cunoşteam; apoi m-am gândit că poate totuşi nu, că breşa era de fapt o perforare a păturii calde şi negre de somn, la fel cum somnul era, la rândul lui, gaura din viaţa cu soare. Dar la fel de bine se putea şi ca ziua să fie imixtiunea într-o viaţă a somnului, după cum nu era chiar de colo şi posibilitatea tandemului în care viaţa-zi şi viaţa-vis să fie găuri din somn; varianta cea mai cruntă părea, de la distanţă, cea în care somnul şi viaţa reală să fie găurile vieţii din vis, aici o încurcasem tare rău, şi mi-am dat seama că la această concluzie ajunsesem când hirsuţii aproape mă atingeau, aşa că am strâns pleoapele cu putere, simţind că e prea mult pentru mine deocamdată, şi am spus " stop", aşa cum fac eroii din desenele animate. De scăpat am scăpat eu, numai că, odată cu asta, mi s-a luat toată siguranţa de sine: am ştiut că nu voi mai putea vorbi vreodată despre ceva în mod definitiv. Mi-am mai dat seama că n-am habar mai nimic despre vreun contur al vreunui lucru şi că despre găuri ştiu cel mai puţin, pentru că nu am descris niciodată găuri, ci lucruri care conţin găuri; că puloverele, măselele sau vestele antiglonţ m-au înconjurat; şi poate de asta nu am respirat aerul rece şi negru dintr-o gaură, nu i-am atins marginile, nu i-am adulmecat interiorul, nu am intrat în pântecul vreuneia să îi văd adâncimea -poate de asta, poate fiindcă am nişte idei înguste despre subsolurile dezafectate, nu ştiu.
De aceea aici nu se află o amintire, ci, mai degrabă, o dorinţă care sper să apară vreodată-ntrupată în oricare dintre ceea ce am numit, la un moment dat, găuri: aş vrea foarte mult ca, data viitoare când se repetă clipa cu închiderea ochilor, să mă găsesc între spaţiile dantelate ale unui milieu - şi probabil m-aş mulţumi şi cu un pulover.


duminică, 8 decembrie 2013

Bruma ( remembering Sei Shonagon, 3 )


* Prima brumă, a doua brumă, a treia brumă...
* Bruma care face colinele lui noiembrie pişcoturi rostogolite prin zahăr
* Bruma aşezată în grădină peste trandafiri îngheţaţi şi peste peţiolurile frunzelor groase de nuc ( şi mai hazliu mi se pare că acestea din urmă tot cu gândul la foietajele unei baclavale mă duc )
* Bruma care se lasă seara deasupra buştenilor căzuţi la pământ într-o pădure pustie
* Bruma din calendarele vechi
* Bruma de pe gulerul unui cojoc alb, uitat noaptea afară
* Bruma din cuiburile goale ale păsărilor
* Bruma de pe pervaz
* Bruma ca iarba, dacă o vezi printre degete roşii, abur îngust de cafea şi bocanci îmblăniţi
* Bruma din care auzi ţipete înalte de păsări, şi mereu îţi vine să crezi că sunt corbi
* Bruma pe care îţi vine s-o mângâi.





joi, 14 noiembrie 2013

Hiaturi





Experienţa este cea care ştie că a-le-e este mostra cea mai eligibilă când trebuie să predai hiatul la clasa a cincea; nu le arăţi doar " două vocale alăturate rostite în silabe diferite ", ci şi o alee - despre care tot pe baze empirice ar fi de spus că avem cu toţii tendinţa să credem că ascunde la capăt carusele şi tobogane măiastre din a căror muzică a dispărut pe vecie amintirea semivocalelor.
Ceea ce deconcertează însă întotdeauna puştimea, şi pe bună dreptate, este motivul pentru care aceste două vocale alăturate trebuie să se despartă. Încercând să ies din încurcătură, nu am găsit contrapondere mai potrivită decât po-e-tul, ştiindu-l oricând predispus la îmbrăţişare, fie ea şi a unei alei. Aşa că am rotunjit ani de-a rândul itinerarii jalonate de vocale care urmau cursul a-le-ii, pe care se plimba un po-et, purtând la butonieră a-za-le-e, neavând altceva de făcut decât să îngâne o me-lo-pe-e.
Şi totuşi, cu toate măsurile mele de precauţie, într-un an s-a întâmplat imprevizibilul sau, cum ar spune unii, inevitabilul. Asta fiindcă există copiii aceia bizari care îşi petrec vremea scoţînd cuvinte din DEX şi cu care te pomeneşti într-o bună zi la fonetică răsunînd ca un gong: ex-tinc-ţi-e. Credeţi-mă pe cuvânt, în clipa cu pricina am rămas cu toţii im-pre-si-o-naţi. Partea bună a istoriei este că meticuloşii apar, în general, în tandem - iar conjunctura cu pricina hrănea un alt preţios redutabil, care, pe lângă meteahna de a răsfoi DEX-ul, deprinsese şi un alt obicei anacronic: mergea, cât de des îl lăsau vremurile, la teatru. Iar el,  ca orice privitor de teatru înveterat, a salvat situaţia ce părea de-a dreptul insurmontabilă spunând cu o voce pe cât de limpede, pe atât de şăgalnică: co-me-di-e.
Mi-a venit atunci să-l a-pla-ud, şi-am mai adăugat un jalon pe lista despărţirilor, pe lista îmbrăţisărilor.





joi, 26 septembrie 2013

Preşul





" Atenţia pe care am acordat-o dintotdeauna preşurilor provine, de fapt, din plăcerea ieşită din comun pe care o am de a sta pe podele. Mă pricep cu adevărat la puţine lucruri, însă nu aş sta niciodată în cumpănă dacă aş fi consultată în privinţa celei mai confortabile dintre poziţiile care pot fi performate pe un preş, oricare preş, nu ţin minte să mă fi deranjat vreunul flenduros, tocit sau pestriţ, deşirat sau rugos ori trecut prin sute de mâini. Ce-i drept, asta e şi fiindcă îmi place să mă uit la firul ierbii şi la tocurile încălţărilor, iar uneori nici nu mai fac vreun alt pas: rămân ghemuită pe un colţ de preş, cu ochii măriţi, la fel cum îşi drămuiesc oamenii cearceafurile lângă mare sau un petec de viaţă.
După cum deja se poate intui, interferenţele cu preşurile celebre mă interesează doar în momentele de visare programatică, cu stampe făcute din cerneală şi prune, plus cai arăbeşte-nspumaţi - însă acolo este altceva, pentru că am obrazul maur şi port peste glezne brăţări arămii. Dacă totuşi ar trebui să aleg din lecturile mele un preş al preşurilor,cred că m-aş opri mai degrabă lângă un preş despre care nu s-a rostit în mod făţiş niciun cuvânt, dar pe care l-am simţit acolo ca pe o zi de iarnă: este o secvenţă din romanul lui Hugo în care Cosette se joacă în neştire cu o săbiuţă de lemn (epoca Thenardier) sub masă, dând drumul unui cântec firav despre o glorie pe care n-o cunoscuse. Asta da, mi-a plăcut, mă încântă până şi acum ideea aceasta a cântecului inaudibil al unui copil neştiut care stă pe un preş presupus.
Rămân însă deconcertată în căutările mele după descrieri în care să se găsească un preş aşa cum mi-aş dori eu să fie privit; adică de jos în sus. Sunt conştientă că există chipuri, mări şi munţi albaştri, păsări şi flori pe care îţi tot vine să îi strigi lumii, numai că lângă picioarele mele eu văd păuni cât oceanele şi un turcoaz cum marea reuşeşte arar; şi atunci mă supăr cumva, adică nu, încerc, doar, să împart dreptatea, să nu preamăresc, să nu nedreptăţesc, să văd metehnele fiecăruia, şi îmi spun că: preşurile au margini; impun texturi şi idei concrete despre confort; chiar de cântăm imnuri despre eliberare stând pe preş, ele nu depăşesc tăblia mesei; şi că preaadesea un frig mistuitor ne cuprinde când stăm singuri pe un preş, iar acea unică silabă care gâlgâie în noi vie se frânge, pentru că, în general, noi, oamenii, trăim, în văzduh sau pe câmpuri, cu sentimentul că suntem duşi cu preşul şi doar firul ierbii nu cunoaşte această întristare. "