Sticlă, sticla

Orice om se gândește la sticlă - așa cred. Chiar dacă ai o casă preponderent din ziduri groase, chiar dacă nu vrei să te gândești în general la lucruri, tot n-ai cum să ocolești sticla. Și, cum sunt opusul uneia dintre categorii și încerc, prin asta, să fiu și opusul celeilalte, spun drept că, oricât de mincinoasă ar fi o memorie la un moment dat, sticla a fost și a rămas mereu una dintre preocupările mele iubite . Așa că nu mică, și absolut deloc confortabilă, mi-a fost mirarea când, cumpărând de la un târg de obiecte vechi două căni cu farfurioare din sticlă FOARTE SUBȚIRE, mi-am dat seama cât de convenţionale până la superficial au fost, până atunci, toate considerațiile mele în legătură cu tema sus-numită. Mi-am dat seama de asta atunci când le-am privit și mi-am spus că, dacă aș sufla prea puternic, aburul respirației mele ar fi atât de greu pentru ele, încât ar putea să le nimicească; mi-am mai dat seama și când le-am ridicat, și am avut senzația că, de fapt, nu țin în mână nimic. Le-am băgat apoi în rucsac, având gesturile și privirile celui căruia i s-a încredințat eprubeta cu antidotul pentru cancer, și am început să merg așa, cu rucsacul pus în față ca un marsupiu pe care nu aveam mâinile nici destul de puternice, nici destul de fine ca să îl protejez.
Mergeam gândindu-mă că mă îndrept spre o petrecere; că în antreu se află acele candelabre care îți spun despre sticlă lucruri minunate, și care îți fac întotdeauna plăcere: că, prin ea, știi că lucrurile pot fi CLARE, TRANSPARENTE, STRĂLUCITOARE. Și apoi, pipăind atent protuberanțele imponderabile ale marsupiului, mă gândeam că atunci, pentru prima dată, voi pătrunde în camera în care are loc, de fapt, petrecerea de sticlă în toate dimensiunile ei- și că iarăși voi fi mirată că, la prima vedere, camera este așa cum știam: străzi cu borduri cenușii și violacee; copii alergând între un leagăn verde și unul albastru; panouri publicitare cu dinți în fotoshop; unduirea unei rochii în jurul unor pulpe de înnebunitor sidef...Dar ceea ce făcea acum din toate acestea o petrecere, în pofida scepticismului pe care îl trezesc astfel de aserțiuni, este faptul că totul era acoperit de o sticlă UȘOARĂ. Ca și când ochii noștri ar avea peste iriși lamele sticlă; ca și când pielea noastră ar păstra, ascunși adânc în cutele ei, senzori transparenți pentru sticlă; sau cum în nări am purta, undeva în dreapta, dispozitive infinitizemale pentru amușinat sticla, în cerul gurii s-ar simți vântul doar pentru că e acolo un palat cu clopoței și tavane din sticlă, și, în fine, ca și când în pavilioanele auzului nostru s-ar cânta, dacă am asculta când dormim, menuete din sticlă - evident, totul din sticlă foarte ușoară...
Am avut apoi și acea tendință de a simplifica, inerentă fiecărei mari descoperiri: că lumea este, poate, acea cameră, acea petrecere sau acele două căni cu farfurioare din sticlă - nu de alta, dar totul părea să se potrivească, doar totul îmi trecuse prin minte atât clar și ușor, ca ceva pe care aburul respirației îl poate face să se risipească, ceva pe care, dacă ai încerca să îl atingi, ai simți nimicul. De aici încolo, presupun că povestea sticlei se transformă în ceva şi mai uşor încă.

Lucruri incredibile ( remembering Sei Shonagon 7 )

Prelucrarea fotografiei: Roxana Ghiţă


* Calele negre, macii galbeni, hortensiile albastre
* Un frigider mirosind a pin
* Încălțămintea de vară iarna; încălțămintea de iarnă vara
* Ora trei a dimineții
* Un muzician care se târguiește în piață
* Clădirile cu viori și crupe care cântă și dansează în Wismar
* Floarea revărsată, îmbobocită abia cu o oră în urmă

Lucruri înduioşătoare ( remembering Sei Shonagon 6 )

* Oameni micuţi, cu dinţii şi braţele mărunte, care se îmbrăţişează în case cu tavane înalte
* Îngrijorările copiilor
* Petuniile albe în furtună
* Fotografiile cu părinţii noştri foarte tineri
* Buchetele cu flori de grădină vândute seara pe străzi
* Prietenul care îţi arată hainele cele noi
* Păpuşile agăţate într-o încăpere mereu goală

Mistere de-o clipă ( remembering Sei Shonagon 5)

* Becul din mijlocul tavanului, cînd ridici ochii după ce ai citit mult
* Când ghicesc ora la minut
* Orice culoare aşezată lângă gri







* Un bărbat foarte, foarte frumos şi foarte, foarte inteligent care mă priveşte foarte, foarte atent
* Hainele înflorate scoase din maşina de spălat
* Prietenul care rosteşte le mot juste când îl revezi după multă vreme







* Legăturile trainice dintre obiectele aruncate la întâmplare
* Cum curge mierea într-o dimineaţă plină de îngrijorări
* O carte cu coperte albastre aşezată într-o fereastră peste nisip

Mistere (remembering Sei Shonagon 4 )

* O agrafă, un cercel găsite pe stradă
* O verighetă uitată lângă o oglindă din baia publică
* Mesele pe care le iau marii autori, hainele pe care le poartă
* Lucrurile care se petrec în tren, pe care le vezi din tren







* Ultima  idee care ţi-a venit seara, înainte să adormi
* O frază din eseul unui copil, pe care ai întâlnit-o într-un roman neuitat
* Un prieten intim, care te vede întotdeauna bun
* Veştile trunchiate despre un prieten care te-a uitat







* Un parfum cunoscut, care îţi urcă până la fereastră într-o zi fără nori
* Femeile foarte culte care au mereu manichiura perfectă
* Haine pe care le-ai purta, întinse la o fereastră pe lângă care treci repede

Găurile

M-am gândit toată viaţa mea la găuri şi sunt convinsă că ele sunt un subiect de meditaţie pentru mulţi, uneori volens, alteori nolens, pentru că nimeni nu poate scăpa de găurile: care apar dintr-odată în puloverul pe care l-ai iubit cel mai mult; din măselele pe care te bazezi când dai de vreo coajă mai tare; dintr-o perdea prin care îţi plăcea să vezi lumea într-un fel anume...Cei cu imaginaţie sau experienţă pot vorbi şi despre găurile la care te-aştepţi atunci când gâfâi, găurile din vestele antiglonţ, ori găurile dintr-un plămân sau ficat supuse aceleiaşi metehne a perforării.
Aş vorbi toată ziua despre găuri, iar ceea ce mă opreşte mă tem că nu este nici bunul-simţ, nici linearitatea pe care o au, în general, demersurile mele; numai că mi s-a-ntâmplat de curând o trăsnaie, în urma căreia mi-am dat seama că nu prea ştiu ce înseamnă, de fapt, găurile, şi că nici nu mă pricep să vorbesc despre ele aşa cum aş vrea. Am înţeles asta nu altfel decât visând - visez, în general, trame demne de un funcţionar de la bancă, şi nu  mă înalţ niciodată, ba chiar, în ultima escapadă, coboram... Coboram tot mai mult, în ciuda unei intuiţii exacerbate, erau mai multe niveluri de la un metrou, iar eu mi-am ales să staţionez tocmai într-unul dezafectat, plin de rugină, ţevi sparte şi pustietate, care nu era tocmai pustiu, fiindcă imediat s-a personificat într-o gaşcă de oameni ai străzii, care, ştiam sigur, aveau să mă molesteze, iar apoi să mă arunce într-o carcasă coclită. Ceea ce m-a înfuriat foarte tare nu a fost neapărat iminenţa crimei, cât faptul că trebuia să asist, mai întâi, la propria-mi mutilare într-un mediu atât de sordid! Şi-atunci am închis ochii, şi-am ştiut pe dată că sunt într-un vis, şi m-am gândit mai întâi la asta ca la o breşă-n real, o gaură în viaţa pe care o cunoşteam şi parcă nu o mai cunoşteam; apoi m-am gândit că poate totuşi nu, că breşa era de fapt o perforare a păturii calde şi negre de somn, la fel cum somnul era, la rândul lui, gaura din viaţa cu soare. Dar la fel de bine se putea şi ca ziua să fie imixtiunea într-o viaţă a somnului, după cum nu era chiar de colo şi posibilitatea tandemului în care viaţa-zi şi viaţa-vis să fie găuri din somn; varianta cea mai cruntă părea, de la distanţă, cea în care somnul şi viaţa reală să fie găurile vieţii din vis, aici o încurcasem tare rău, şi mi-am dat seama că la această concluzie ajunsesem când hirsuţii aproape mă atingeau, aşa că am strâns pleoapele cu putere, simţind că e prea mult pentru mine deocamdată, şi am spus " stop", aşa cum fac eroii din desenele animate. De scăpat am scăpat eu, numai că, odată cu asta, mi s-a luat toată siguranţa de sine: am ştiut că nu voi mai putea vorbi vreodată despre ceva în mod definitiv. Mi-am mai dat seama că n-am habar mai nimic despre vreun contur al vreunui lucru şi că despre găuri ştiu cel mai puţin, pentru că nu am descris niciodată găuri, ci lucruri care conţin găuri; că puloverele, măselele sau vestele antiglonţ m-au înconjurat; şi poate de asta nu am respirat aerul rece şi negru dintr-o gaură, nu i-am atins marginile, nu i-am adulmecat interiorul, nu am intrat în pântecul vreuneia să îi văd adâncimea -poate de asta, poate fiindcă am nişte idei înguste despre subsolurile dezafectate, nu ştiu.
De aceea aici nu se află o amintire, ci, mai degrabă, o dorinţă care sper să apară vreodată-ntrupată în oricare dintre ceea ce am numit, la un moment dat, găuri: aş vrea foarte mult ca, data viitoare când se repetă clipa cu închiderea ochilor, să mă găsesc între spaţiile dantelate ale unui milieu - şi probabil m-aş mulţumi şi cu un pulover.

Bruma ( remembering Sei Shonagon, 3 )

* Prima brumă, a doua brumă, a treia brumă...
* Bruma care face colinele lui noiembrie pişcoturi rostogolite prin zahăr
* Bruma aşezată în grădină peste trandafiri îngheţaţi şi peste peţiolurile frunzelor groase de nuc ( şi mai hazliu mi se pare că acestea din urmă tot cu gândul la foietajele unei baclavale mă duc )
* Bruma care se lasă seara deasupra buştenilor căzuţi la pământ într-o pădure pustie
* Bruma din calendarele vechi
* Bruma de pe gulerul unui cojoc alb, uitat noaptea afară
* Bruma din cuiburile goale ale păsărilor
* Bruma de pe pervaz
* Bruma ca iarba, dacă o vezi printre degete roşii, abur îngust de cafea şi bocanci îmblăniţi
* Bruma din care auzi ţipete înalte de păsări, şi mereu îţi vine să crezi că sunt corbi
* Bruma pe care îţi vine s-o mângâi.