Vinerea pașii îmi sunt, cam întotdeauna, mai încleiați - știu că e vineri și îmi permit, am chezășia unui weekend pe care îl văd ca pe o nucă, 4 dimineți și seri pline de miez. Azi, cleiul din teniși era mai vâscos, nuca nu avea să fie întreagă, ziua de duminică nu-mi aparține, și poate asta mă făcea să mă mișc reumatic prin ploaie, mi se părea că am picioarele prea subțiri și că mi-a băgat cineva pe furiș pietre în geacă, în blugi și-n rucsac, știam că nu mai sunt decât 2 bucăți din miez, gata-gata să se sfărâmițeze și ele.
Vâscozitatea de azi era dintre cele mai rele, dintre cele care te fac să ți se pară că florile proaspete de pe balcon râd de tine; și-atât de groasă era, că m-am așezat îmbufnată la masă, am picat acolo, ca să zic adevărul, văzând cum se scurg clipe prețioase din nuca cea mică, plină de ulei acum, și având gust de pivniță. M-am uitat din întâmplare la teniși, tenișii cu marginile lor noroioase uscate, mai cuminți decât veacurile, sub o lumină albastră, părând să fi strecurat claroscur, ca un vitraliu, desenele venelor mele. Mi-am dat seama că nimic nu îi va mișca din locul lor între florile din hol, până o să mă hotărăsc eu să mă ridic, să fac pași și să-mi dau seama că nu lipsește vreun lucru, cât de mic; că lucrurile mă așteaptă, că lucrurile MĂ VOR, că pot să merg ușor spre dormitor cu o carte sau să plec într-o plimbare săltăreață spre calea ferată să culeg maci; și că ei nu îmi vor cere aceste lucruri niciodată, atâta timp cât nu au fost cuprinși de orgoliu sau descurajare, deși am făcut cu ei lucruri imposibile, și nici măcar teama că se vor dezlipi de la ploaie nu s-a întipărit între cusăturile lor.
I-am mai privit o clipă, încercând să-mi amintesc de gustul de nuci cât mai bine, la fel cum erau acolo, întunecate, formele tălpilor mele. Am udat apoi florile și-am văzut din balcon cum se descărcau norii, secretul luminii albastre și gustul sărat al mării.
