Sticlă, sticla

Orice om se gândește la sticlă - așa cred. Chiar dacă ai o casă preponderent din ziduri groase, chiar dacă nu vrei să te gândești în general la lucruri, tot n-ai cum să ocolești sticla. Și, cum sunt opusul uneia dintre categorii și încerc, prin asta, să fiu și opusul celeilalte, spun drept că, oricât de mincinoasă ar fi o memorie la un moment dat, sticla a fost și a rămas mereu una dintre preocupările mele iubite . Așa că nu mică, și absolut deloc confortabilă, mi-a fost mirarea când, cumpărând de la un târg de obiecte vechi două căni cu farfurioare din sticlă FOARTE SUBȚIRE, mi-am dat seama cât de convenţionale până la superficial au fost, până atunci, toate considerațiile mele în legătură cu tema sus-numită. Mi-am dat seama de asta atunci când le-am privit și mi-am spus că, dacă aș sufla prea puternic, aburul respirației mele ar fi atât de greu pentru ele, încât ar putea să le nimicească; mi-am mai dat seama și când le-am ridicat, și am avut senzația că, de fapt, nu țin în mână nimic. Le-am băgat apoi în rucsac, având gesturile și privirile celui căruia i s-a încredințat eprubeta cu antidotul pentru cancer, și am început să merg așa, cu rucsacul pus în față ca un marsupiu pe care nu aveam mâinile nici destul de puternice, nici destul de fine ca să îl protejez.
Mergeam gândindu-mă că mă îndrept spre o petrecere; că în antreu se află acele candelabre care îți spun despre sticlă lucruri minunate, și care îți fac întotdeauna plăcere: că, prin ea, știi că lucrurile pot fi CLARE, TRANSPARENTE, STRĂLUCITOARE. Și apoi, pipăind atent protuberanțele imponderabile ale marsupiului, mă gândeam că atunci, pentru prima dată, voi pătrunde în camera în care are loc, de fapt, petrecerea de sticlă în toate dimensiunile ei- și că iarăși voi fi mirată că, la prima vedere, camera este așa cum știam: străzi cu borduri cenușii și violacee; copii alergând între un leagăn verde și unul albastru; panouri publicitare cu dinți în fotoshop; unduirea unei rochii în jurul unor pulpe de înnebunitor sidef...Dar ceea ce făcea acum din toate acestea o petrecere, în pofida scepticismului pe care îl trezesc astfel de aserțiuni, este faptul că totul era acoperit de o sticlă UȘOARĂ. Ca și când ochii noștri ar avea peste iriși lamele sticlă; ca și când pielea noastră ar păstra, ascunși adânc în cutele ei, senzori transparenți pentru sticlă; sau cum în nări am purta, undeva în dreapta, dispozitive infinitizemale pentru amușinat sticla, în cerul gurii s-ar simți vântul doar pentru că e acolo un palat cu clopoței și tavane din sticlă, și, în fine, ca și când în pavilioanele auzului nostru s-ar cânta, dacă am asculta când dormim, menuete din sticlă - evident, totul din sticlă foarte ușoară...
Am avut apoi și acea tendință de a simplifica, inerentă fiecărei mari descoperiri: că lumea este, poate, acea cameră, acea petrecere sau acele două căni cu farfurioare din sticlă - nu de alta, dar totul părea să se potrivească, doar totul îmi trecuse prin minte atât clar și ușor, ca ceva pe care aburul respirației îl poate face să se risipească, ceva pe care, dacă ai încerca să îl atingi, ai simți nimicul. De aici încolo, presupun că povestea sticlei se transformă în ceva şi mai uşor încă.